----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (X)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
4
 
Ioan, supranumit Gură de Aur – Caracterul său – Primele sale studii – Primele sale scrieri – Predicile sale din Antiohia – El este ridicat pe scaunul Constantinopolului – Viaţa sa ca episcop – Râvna sa – Luptele sale cu curtea împărătească – Împărăteasa Eudoxia – Evtropie – Ioan Gură de Aur contribuie la căderea sa în dizgraţie – Mila sa faţă de el – Eudoxia vrea să-l piardă pe Gură de Aur după ce l-a pierdut pe Evtropie – Ioan Gură de Aur se ridică împotriva scandalurilor de la curte – Călătoria lui Ioan Gură de Aur în Asia – Un intrus pe scaunul Constantinopolului – Marii fraţi prigoniţi de Teofil al Alexandriei sub pretextul origenismului, se duc la Constantinopol – Ioan Gură de Aur se declară în favoarea lor – Epifanie la Constantinopol – Conduita sa anti-canonică – El părăseşte Constantinopolul şi moare întorcându-se în Cipru – Teofil la Constantinopol – Sinodul de la Chene – Exilul lui Ioan Gură de Aur – Întoarcerea sa – Noile lupte dintre el şi Eudoxia – Un nou sinod – Al doilea exil al său – Viaţa lui Ioan Gură de Aur în exil – Intervenţia lui Onorie, împăratul Apusului – Sinodul de la Roma – Scrisoarea lui Ioan Gură de Aur către Inochentie, episcopul Romei – Opoziţie faţă de intervenţia Apusului în cauza lui Ioan Gură de Aur – Prigonirea susţinătorilor săi – Violenţele faţă de Ioan Gură de Aur – Moartea lui – Apologia sa – Învăţătura lui Ioan Gură de Aur

 

Anii 386-406

 

Partea a VII-a

În timp ce la Stejarul se pregătea depunerea sa, el [Ioan Gură de Aur] a spus credincioşilor săi: „O furtună teribilă este dezlănţuită împotriva noastră, dar eu nu mă tem că voi fi copleşit, deoarece sunt clădit cu putere pe Stâncă. De ce m-aş teme, spuneţi-mi ? De moarte ? Viaţa mea este la Iisus Hristos, şi moartea îmi va fi un câştig. De exil ? Pământul este al Domnului, ca tot ce conţine el. De confiscarea bunurilor ? Eu nu am adus nimic în această lume, şi nu voi lua nimic cu mine”.

Un astfel de om putea foarte bine să sfideze câţiva intriganţi şi femei cu viaţă rea; de asemenea, el nu se temea să spună înaintea credincioşilor săi: „Voi ştiţi bine pentru ce vor să mă depună: pentru că eu nu am tapiserii, nu sunt îmbrăcat în mătase, nu ţin masa la dispoziţia lor. Neamul viperei domneşte; Iezavel are posteritate[1]; Irodiada dansează încă pentru a primi capul lui Ioan. Epoca noastră este lamentabilă; totul se învârte în jurul infamiei”.

Aluziile erau transparente. Se vedea până şi în cuvintele: Totul se învârte în jurul infamiei: în greacă εις αδοξιαν care se apropie de numele de Eudoxia.

Sinodul ar fi dorit ca cuvântul rostit de Ioan Gură de Aur să fie considerat crimă de lezmaiestate, ceea ce ar fi dus la pedeapsa cu moartea; dar el nu a cerut aceasta decât într-o manieră indirectă în scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Arcadie pentru a-l înştiinţa despre sentinţa pe care avea s-o dea. Ei se exprimau astfel în această scrisoare[2]: „Din moment ce Ioan, acuzat de mai multe crime pe care ştia bine că le-a comis, nu a vrut să compară[3] [înaintea sinodului], el este depus potrivit legilor. Dar memoriile redactate împotriva lui conţin de asemenea crima de lezmaiestate. Evlavia voastră va porunci ca el să fie exilat şi ca el să suporte pedeapsa hotărâtă împotriva crimei de lezmaiestate, deoarece noi nu avem cunoştinţă de aceasta”.

După ce a citat acest fragment din scrisoarea sinodului către Arcadie, Paladie, care asistase la toate aceste evenimente triste şi era pe atunci episcop de Helenopolis, scrie, vorbind despre membrii sinodului: „O, de trei ori nefericiţi; vouă v-a fost ruşine să împliniţi ceea ce gândiţi şi ceea ce rezultă din faptele voastre; nu teama de Dumnezeu vă reţine, ci teama de oameni. Crima de lezmaiestate pe care i-o reproşau consta în aceea că, după ei, el o numise pe împărăteasă Iezavel[4]. Aceşti oameni admirabili au făcut această afirmaţie pentru ca lui să i se taie capul; dar Dumnezeu a dat pe faţă răutatea lor şi a îmblânzit inima prinţilor”.

Pentru a-l expulza pe Ioan Gură de Aur din biserica sa, se trimitea o adevărată armată, ca şi cum ar fi fost vorba de a pleca la război cu barbarii[5]. Ioan Gură de Aur a plecat şi s-a oprit la Prænete în Bitinia. Exilul său nu a durat decât o zi. Deoarece abia părăsise Constantinopolul că un cutremur de pământ a zguduit oraşul; chiar camera împăratului a fost devastată. Arcadie s-a înspăimântat, s-a gândit că Dumnezeu vroia să-l răzbune pe sfântul episcop condamnat pe nedrept. Împărăteasa l-a rugat să trimită îndată la Prænete pe unul din ofiţerii săi pentru a-l aduce înapoi pe Ioan Gură de Aur, şi a îndrăznit să-i adreseze o scrisoare în care ea îi spunea[6]: „Că ea nu a cunoscut modul în care fusese tratat; că ea era nevinovată; că erau oameni răi şi corupţi care făcuseră un complot împotriva lui. Ea îl asigura de respectul pe care îl avea pentru episcopul care-i botezase copiii”. Ea uita că îl preferase, pentru a-l boteza pe fiul său Teodosie, pe trădătorul Severian de Gabala. Ea uita sau disimula multe alte lucruri.

Abia plecase Ioan Gură de Aur că Teofil şi complicii săi s-au răspândit în Constantinopol şi au invadat bisericile. În timp ce sinodul îşi ţinea cea de-a 13-a sesiune pentru a-l depune pe Heraclide de Efes care nu era acolo pentru a se apăra şi care nici măcar nu fusese citat, Severian, care se credea mare orator, s-a adresat poporului pentru a-l convinge că Ioan Gură de Aur meritase să fie depus. Orgoliul său, spunea el, ar fi fost suficient pentru a legitima această sentinţă. Dar popotul nu-i asculta pe trădători şi îl cerea înapoi cu strigăt mare pe cinstitul său păstor. Mulţimea aţâţată împotriva egiptenilor ameninţa că-l aruncă pe Teofil în mare.

Aşa stăteau lucrurile atunci când cutremurul de pământ a lovit oraşul cu groază şi s-a decis rechemarea lui Ioan Gură de Aur. Poporul înştiinţat de această rechemare s-a dus să-şi întâlnească sfântul episcop; cea mai mare parte a poporului purta făclii în semn de bucurie. Bosforul era înţesat de bărci care-l aşteptau pentru a-l însoţi şi a-l aduce înapoi în triumf. Dar Ioan Gură de Aur s-a oprit la oarecare distanţă de Constantinopol, cerând ca un nou sinod să-l declare nevinovat, înainte ca el să se întoarcă în oraşul episcopal; dar nici împăratul, nici poporul nu vroiau să consimtă la aceasta. Toată lumea înţelegea că o condamnare nedreaptă îi stigmatiza pe judecători.

Prin urmare, el a fost silit să intre în Constantinopol, însoţit până la biserica apostolilor de o mulţime imensă care cânta laude lui Dumnezeu. Sosit la biserică, el nu a vrut să împlinească nici o îndatorire episcopală înainte de reabilitarea sa; dar toată lumea ştia că el fusese condamnat pe nedrept şi că sentinţa era nulă. El a consimţit deci în sfârşit să dea pace poporului şi să-i ţină un cuvânt. Facţiunea lui Teofil a vrut să se împotrivească prin atragerea poporului. A avut loc o răzmeriţă în care a curs sânge. Teofil înspăimântat a plecat în grabă la Alexandria[7]. Ceilalţi duşmani ai lui Ioan Gură de Aur s-au ascuns.

A doua zi după sosirea sa, Ioan Gură de Aur a reapărut în biserică în mijlocul credincioşilor săi; Eudoxia se afla acolo. Sfântul episcop, adresându-se ei, a felicitat-o pentru că şi-a amintit de vechea sa evlavie, şi de a fi ajuns la fericitul rezultat care aducea bucurie poporului credincios.

Pacea nu a durat decât două luni. În acest timp, 60 episcopi reuniţi la Constantinopol au casat sentinţa Sinodului de la Stejarul, şi Ioan Gură de Aur îşi continua viaţa episcopală pe care o avea înainte.

Dar duşmanii săi nu au revenit la sentimente mai bune, şi Eudoxia nu mai era sub impresia groazei pe care i-o pricinuise cutremurul de pământ. Poate chiar îşi reproşa că fusese atât de superstiţioasă încât să creadă că acest accident, cu totul natural, fusese o mărturie dată de Dumnezeu pentru nevinovăţia lui Ioan Gură de Aur. Primul sentiment pe care ea îl avusese atesta totuşi că ea nu-l credea vinovat pe sfântul episcop. Ea nu a reînceput detestabilele ei comploturi decât după inaugurarea statuii sale din faţa Bisericii Sfânta Sofia. Această ceremonie a fost însoţită de toate riturile păgâne în uz în circumstanţe asemănătoare; cu această ocazie, s-au dat lupte de gladiatori şi spectacole de o imoralitate care trebuia să rănească privirile oricărui creştin sincer.

Eudoxia poruncise aceste spectacole cu scopul evident de a-l mâhni pe Ioan Gură de Aur[8]. Marele episcop s-a ridicat, cu elocvenţa sa obişnuită, împotriva scandalului, şi a repetat ceea ce spusese în altă circumstanţă, că Irodiada a făcut să se danseze pentru a obţine capul lui Ioan care i-a fost adus pe o tavă. Această aluzie la moartea lui Ioan Botezătorul era teribilă. Arcadie nu era Irod, dar slăbiciunea sa pentru Eudoxia era atât de mare încât el nu s-a dus la biserică pentru sărbătorile Naşterii Domnului, şi i-a transmis lui Ioan Gură de Aur că nu putea să fie în comuniune cu el dacă nu era în prealabil reabilitat de sentinţa de depunere cu care fusese pedepsit.

El se supunea influenţei Eudoxiei până la a cădea în ridicol; căci el fusese primul care-l invitase pe Ioan Gură de Aur să nu ţină cont deloc de nedreapta condamnare pronunţată împotriva lui. În timp ce sărmanul Arcadie se înjosea până în acest punct, Eudoxia i-a rechemat la Constantinopol pe episcopii Sinodului de la Stejarul pentru a-l condamna din nou pe Ioan Gură de Aur. Aceştia au venit în fuga mare şi l-au rugat pe Teofil să revină la conducerea lor. Dacă nu îndrăzniţi, îi scriau ei, şi dacă vă temeţi de mânia poporului din Constantinopol, scrieţi-ne cel puţin ce avem de făcut[9].

Lui Teofil îi era prea teamă că va fi aruncat în mare dacă se întoarce la Constantinopol. El s-a mulţumit să trimită trei episcopi în locul său, şi i-a înarmat cu o colecţie de canoane făcute de arieni împotriva Sfântului Atanasie. Unul din aceste canoane spunea că un episcop depus de un sinod şi care îşi relua funcţiile fără a fi fost reabilitat, trebuia prin acelaşi să fie depus pur şi simplu. Arienii găsiseră acest mijloc excelent de a da autoritate sinoadelor lor. Dar Biserica nu ratificase această legislaţie care ar fi dat autoritate celor care nu o aveau, şi nu consfinţise decât deciziile adevăratelor sinoade întrunite şi ţinute după canoane.

Duşmanii lui Ioan Gură de Aur au vrut să se folosească de canoanele trimise de Teofil. Arcadie asistând o zi la o sesiune episcopală în care se vorbea despre aceste canoane, un sfânt bătrân, Elpidie, episcop de Laodiceea în Siria, a luat cuvântul şi s-a exprimat astfel, adresându-se împăratului: „Nu trebuie alungat Ioan pentru acest motiv care este dat; căci el nu a fost depus, ci exilat de un comite, şi el nu a revenit din propria sa autoritate, ci din porunca evlaviei voastre, care a trimis un notar pentru a-l înştiinţa. Cât despre canoanele care ne sunt puse înainte, noi am dovedit că ele au fost redactate de eretici”.

Aceste cuvinte din urmă au provocat un mare tumult printre episcopii prezenţi; ambele părţi s-au agitat într-un mod extraordinar cu privire la faimoasele canoane. Când liniştea a fost restabilită, Elpidie a spus împăratului, cu un calm şi o blândeţe care se potriveau cu vârsta sa:

„Împărate, să nu mai abuzăm multă vreme de bunătatea ta; trebuie ca fraţii noştri Acachie şi Antioh să declare numai în scris că ei mărturisesc aceeaşi credinţă cu cei care au făcut aceste canoane, pe care ei ni le dau ca emanând de la ortodocşi, şi controversa se va sfârşi”.

Arcadie a surâs la această propunere care părea atât de simplă, şi care totuşi era atât de abilă: „Nimic nu mi se pare mai util”, a spus Antioh.

Acest episcop, Severian şi toţi duşmanii lui Ioan Gură de Aur au înţeles că propunerea făcută împăratului era plină de pericole pentru ei. Ei erau livizi de mânie; dar, siliţi să se stăpânească, neputând nici să semneze fără a se declara arieni, nici să refuze semnătura fără a se descoperi reaua lor credinţă, au zis: „Noi îţi vom da semnătura pe care ne-o ceri”. Ei se păzeau să-şi ţină cuvântul, şi căutau prin ce fel de alt mijloc puteau să-l piardă pe Ioan Gură de Aur. Intrigile lor au durat 9 sau 10 luni. În acest timp, Ioan Gură de Aur, înconjurat de 40 episcopi fideli, se ocupa de slujba sa pastorală şi instruia poporul, care îi arăta cu atât mai multă dragoste cu cât îl ştia persecutat.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] Via furată de Eudoxia amintea de via lui Navute furată de Iezavel. Această nedreptate a Eudoxiei a mişcat întregul oraş, şi Ioan Gură de Aur i-a scris în zadar acestei femei. A se vedea Sfântul Ioan Gură de Aur, Epist. ad Eudox.; Leo. Philosoph., Laud. S. Chrysost., § 20.

   [2] Paladie, Dialog., c. 8.

   [3] Într-o cronică alcătuită la aproape două secole după moartea Sfântului Ioan Gură de Aur de un anume Teodor, episcop de Trimitunda, se istoriseşte că sfântul episcop a compărut în faţa Sinodului de la Stejarul. Autorul contrazice în aceasta pe istoricii contemporani [cu sfântul]. Această cronică a lui Teodor era cunoscută în parte înainte ca ea să fie publicată de cardinalul Mai. S-au găsit acolo nu numai erori istorice, ci şi piese apocrife; din moment ce s-a făcut acolo să intervină Inochentie, episcopul Romei în treburile lui Teofil şi Ioan Gură de Aur, papiştii caută să dea acestei cronici mai multă importanţă decât istoricilor contemporani. Trebuie să se recunoască că intervenţia lui Inochentie, în caz că ea ar fi avut loc aşa cum a spus cronicarul Teodor, nu va dovedi absolut nimic în favoarea pretenţiilor papale. Noi vom vedea curând intervenţia autentică a lui Inochentie în afacerea cu Sfântul Ioan Gură de Aur.

   [4] Gură de Aur a spus numai că, dacă ea nu ar fi dat via văduvei, actul ei ar fi amintit de cel al lui Iezavel, care a luat via lui Navute.

   [5] Paladie, Dialog., c. 9.

   [6] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, c. 18; Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 16; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 34; Paladie, Dialog., c. 9.

   [7] Înainte de a pleca, el i-a chemat înaintea lui pe cei doi mari fraţi care erau încă [în Constantinopol], şi s-a împăcat cu ei, după ce le-a impus o formulă în care ei îi cereau iertare. Faimoasa chestiune a origenismului, născută pentru Teofil de circumstanţe, a dispărut pentru el cu aceeaşi uşurinţă [cu care Teofil a născocit-o].

   [8] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, c. 20.

   [9] Paladie, Dialog., c. 9.