----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile Arhiepiscopului Averchie de Jordanville

Nevoinţa pentru virtute (X)

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Episodul anterior

 

V. Dobândirea iubirii evanghelice [continuare]

Să privim mai îndeaproape învăţătura iubirii evanghelice. Fundamentul tuturor lucrurilor este iubirea pură şi adevărată de Dumnezeu, dovedită de dorinţa şi efortul sincer de a împlini poruncile Domnului. Această iubire de Dumnezeu trezeşte în noi sentimentul iubirii aproapelui. Iubirea faţă de aproapele se află în strânsă legătură cu iubirea faţă de Dumnezeu, cea dintâi fiind considerată de Sfânta Scriptură o măsură a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. De va zice cineva: iubesc pre Dumnezeu, iar pre fratele său urăşte, mincinos este (I Ioan 4, 20).

Iubirea aproapelui este o nevoie endemică a firii noastre. Omul contemporan nu recunoaşte această nevoie, întrucât este suprimată şi înecată de egoism. Egoismul îl înghite pe om şi nu aduce fericire. Orice act de iubire faţă de aproapele aduce bucurie, înalţă sufletul omului, făcându-l să trăiască un sentiment al luminii, al desfătării duhovniceşti, în timp ce ura şi vrajba întunecă sufletele celor care se dedau lor, asuprindu-le şi deprimându-le. Pentru a confirma veridicitatea acestor spuse, trebuie să privim îndeaproape la propria viaţă personală şi ne vom convinge. Acesta este unul dintre motivele pentru care Sfântul Ignatie, din care am citat deja, a întrebat: ,,Ce poate fi mai frumos şi mai plăcut decât iubirea aproapelui ? A iubi este fericire, a urî înseamnă chin”.

În subconştient, omul contemporan – înrobit şi asuprit de egoism – simte şi el asta. Îi lipseşte iubirea, este chinuit şi tânjeşte după ea, deşi faptele sale s-ar putea să nu o arate. Adesea, vrajba şi ura se manifestă în om ca rezultat al unor nemulţumiri lăuntrice care îl împovărează. Fiind lipsit de lumina şi aerul proaspăt al iubirii, se sufocă în lumea înăbuşitoare a sufletului său, căci nu ştie cum să scape de ea, cum să scape de condiţia sa agonizantă şi deprimantă. Privind la oamenii din apropiere încearcă să găsească pe cineva pe care să dea vina, să se răzbune pe cei din jur, însă nu reuşeşte decât să se cufunde mai adânc în noroiul urii. Acesta caută iubire, însă nu o poate găsi în propria inimă deoarece calea către iubire duce la credinţa în Dumnezeu, iar el, în aroganţa sa, Îl respinge pe Dumnezeu.

Suferind îndurerat fără iubire adevărată, îşi inventează diferite surogate ale iubirii, lucru destul de des întâlnit în vremurile noastre. Credinţa în religia adevărată şi în Dumnezeu este înlocuită de diverse învăţături filozofice, politice şi economice, precum credinţa în democraţie sau într-un anumit lider. Iubirea faţă de aproapele a fost înlocuită cu camaraderia de partid şi de sprijinirea celor care împărtăşesc aceeaşi viziune politică, până la sacrificiu personal. Aceste surogate ale iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele nu sunt nimic altceva decât dovada clară că omul are o nevoie înnăscută de iubire şi că acesta nu poate trăi numai prin respirarea unui aer de ură şi răutate.

Cu toate acestea, iubirea omenească familială sau trupească este inferioară iubirii adevărate evanghelice, fiind o imitaţie ieftină a ei. Şi, deşi în inimile noastre zace o năzuinţă înnăscută către iubirea evanghelică adevărată, aceasta este greu de atins. ,,Să nu socoteşti, iubite frate – spune Sfântul Ignatie – că porunca iubirii aproapelui era atât de aproape de inima noastră căzută. Porunca este de natură duhovnicească, iar inima este stăpânită de sânge şi carne. Porunca este nouă, iar inima noastră este veche. Cu alte cuvinte, iubirea evanghelică adevărată nu ne este accesibilă, în măsura în care noi am coborât dintr-o stare duhovnicească într-una a simţurilor, şi nu trăim după poruncile duhovniceşti, ci după trup.

,,Iubirea noastră firească este denaturată de căderea omului”, spune Sfântul Ignatie. Este otrăvită de egoism. Cel care îşi iubeşte aproapele – rude sau prieteni – într-un mod firesc, îi iubeşte dintr-un grad mai mare sau mai mic de egoism. Această iubire este adesea amestecată cu egoism: iubind aproapele, omul nu iubeşte atât de mult acea persoană, cât propriile sentimente pentru ea, iubind astfel în celălalt nu pe acela, ci pe sine însuşi.

Toate învăţăturile Domnului sunt îndreptate împotriva egoismului. Scopul credinţei creştine este acela de a distruge orice manifestare a egoismului în om, şi astfel de a stârpi egoismul însuşi, de a sădi în loc sămânţa adevăratei iubiri evanghelice duhovniceşti, lipsită de orice urmă de egoism. Din acest motiv, Evanghelia nu pune preţ pe nimic din ceea ce este al trupului şi de natură pur sentimentală, provenit din sentimentele inimii fireşti. Mântuitorul merge până într-acolo, încât spune: Să nu socotiţi că am venit să pun pace pre pământ; nu am venit să pun pace, ci sabie. Că am venit să despărţesc pre om de tatăl său şi pre fiică de mama sa, şi pre noră de soacra sa. Şi vrăjmasii omului, casnicii lui (Matei 10, 34-36).

Aceste cuvinte ar putea să pară pentru mulţi greu de înţeles şi chiar îndoielnice. Ideea este că iubirea trupească, firească şi egoistă interferează cu adevărata iubire evanghelică şi duhovnicească. Din acest motiv este nevoie să minimalizăm iubirea trupească, să o privim drept ceva cu valoare neglijabilă, pentru a dobândi o iubire evanghelică mai înaltă. Iubiţi-vă aproapele cu o iubire sfântă, curată, fără vreun amestec de egoism, senzualitate sau patimă.

Faptul că iubirea firească este inferioară celei evanghelice este confirmat de experienţa de viaţă. Sfântul Ignatie afirma că ,,până şi cea mai înfocată iubire lumească se poate transforma cu uşurinţă în aversiune sau chiar într-o ură profundă”. ,,Iubirea lumească a fost exprimată chiar şi prin pumnal”.

Până şi cea mai înaltă formă a iubirii fireşti, iubirea maternă, dacă este necontrolată şi nu este pătrunsă de iubirea evanghelică, este de o valoare inferioară. O astfel de iubire îşi doreşte pentru fiii săi bogăţii lumeşti, prosperitate materială şi nu se gândeşte la beneficiile duhovniceşti. Iubirea părintească este adesea iraţională şi provoacă rău copiilor prin indulgenţa în faţa înclinaţiei spre rău şi sprijinul în aspiraţiile şi predispoziţiile egoiste. ,,Iubirea lumească – spune Sfântul Ignatie – le aduce celor dragi un bine pământesc şi nu se îngrijeşte de lucrurile cereşti”. Ceea ce este de neacceptat şi cu adevărat rău pentru viaţa duhovnicească este faptul că iubirea firească este întotdeauna legată de subiectivism şi de nedreptăţirea altora. Cel care iubeşte într-un mod lumesc are o subiectivitate părtinitoare faţă de cel iubit, idealizându-l, refuzând să vadă defectele sale, este mereu gata să-i împlinească toate poftele, să rănească şi să jignească pe alţii de dragul său, ba chiar să comită fărădelegi, dacă aşa îi este pe plac.

Cu alte cuvinte, iubirea firească este oarbă, părtinitoare şi îi înrobeşte pe cei care o trăiesc. Uneori se întâmplă ca o mamă iraţională să-şi aduleze copilul până într-atât încât să-l considere superior altor copii, fiind mereu gata să ia totul de la ceilalţi pentru a da propriului copil. Este evident că această iubire se află în strânsă legătură cu egoismul, întrucât mama care este în stare să rănească alţi copii de dragul alor săi se iubeşte pe sine în chipul propriilor copii.

Iubirea evanghelică adevărată faţă de aproapele este diferită. Ea este în totalitate în şi despre Dumnezeu. Să ne amintim cum le-a răspuns Mântuitorul celor care au venit la El să-I spună că mama şi fraţii Îl aşteptau, pe când El predica: Cine este mama mea şi care sunt fraţii mei ? Şi tinzându-şi mâna sa spre ucenicii săi, au zis: iată mama mea şi fraţii mei. Că oricine va face voia Tatălui meu celui din ceruri, acela este fratele meu şi sora şi mama mea (Matei 12, 48-50). Spunând aceasta, Domnul nu S-a lepădat fireşte de mama Sa, pentru care avea un deosebit respect filial şi căreia îi purta de grijă ca un fiu iubitor. Mântuitorul nu a vrut decât să evidenţieze că legătura duhovnicească prin iubirea evanghelică este mai presus decât cea a legăturilor familiale, fireşti, şi că iubirea duhovnicească ar trebui să fie întotdeauna pe primul loc.

Iubirea duhovnicească nu cunoaşte părtinire. Este rezonabilă şi disciplinată, căutând adevăratele comori – cele duhovniceşti, iar nu cele pământeşti, amăgitoare şi adesea vătămătoare. Iubirea duhovnicească – sfântă, curată, liberă şi cu totul dumnezeiască – presupune lucrarea în suflet a Sfântului Duh. Doar cel care are o iubire duhovnicească, sfântă faţă de aproapele îşi doreşte să-l ajute mai presus de toate în ceea ce este cel mai important: dobândirea mântuirii sufletului, progresul duhovnicesc, apropierea de Dumnezeu. Astfel ţelul fiecăruia dintre noi care are simţăminte de iubire faţă de cineva este acela de a curăţi această iubire de patimi nocive, de a încerca să o transforme într-o iubire cu adevărat duhovnicească, raţională şi sfântă.

 

Sfântul Prooroc Ieremia

 

Desigur, acest lucru nu este posibil decât prin credinţa în Dumnezeu şi iubirea faţă de El. Societatea contemporană este lipsită de adevărata iubire evanghelică, fiind mânată doar de mândria de auto-impunere şi, negându-L pe Dumnezeu, rămâne surdă în faţa oricărei dovezi de iubire faţă de El. Tendinţa societăţii contemporane, această înclinaţie către a se opune lui Dumnezeu este, în esenţă, principalul şi probabil unicul motiv pentru care este lipsită de iubire. Or, fără iubire nu poate exista viaţă. Iubirea înseamnă viaţă, iar vrajba şi ura, care apar întotdeauna când iubirea dispare, duc la moarte.

Aceasta este întocmai situaţia cu care ne confruntăm acum. Ani de-a rândul am simţit suflul ameninţător al morţii. Şi apoi, chiar acum că războiul a luat sfârşit, simţim că nu există pace în sufletul omului. Pacea lui Hristos nu se găseşte în inimile oamenilor. Fără iubire nu va exista niciodată pace, ci numai vrăjmăşie, lucru care va duce omenirea la auto-distrugere. Acesta este motivul pentru care, din păcate, ne amuzăm atunci când citim despre conferinţe de pace şi negocieri menite să stabilească o pace de durată pe pământ. Aici, cuvintele profetice ale lui Dumnezeu se împlinesc cu adevărat. Oameni necugetaţi strigă pace, pace; şi unde este pace ? (Ieremia 6, 14)

Deoarece, aşa cum a proorocit Proorocul Ieremia despre vremurile noastre, de la cel mic al lor până la cel mare, toţi au făcut fărădelege, de la preot şi până la proorocul cel mincinos, toţi au lucrat cele mincinoase. [...] Ruşina-se-vor căci au săvârşit fărădelege, şi nu s-au ruşinat ca cei ce se ruşinează, şi necinstea sa nu o a cunoscut (Ieremia 6, 13-15).

Fără Hristos, pacea este de neconceput, căci numai iubirea Sa evanghelică poate oferi o pace durabilă şi adevărată. Pace las vouă, pacea mea dau vouă; nu precum lumea dă, eu dau vouă (Ioan 14, 27), le-a spus Iisus ucenicilor în timpul Cinei celei de taină. Oricine ar vrea să dobândească acea pace adevărată pe pământ trebuie să o câştige nu prin conferinţe de pace, unde totul se bazează pe minciună şi rea-credinţă, ci prin pacea lui Hristos, prin sădirea dragostei Evangheliei lui Hristos în inimile oamenilor.