Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36
----------------

 

Carti in site

 

--------------------


Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/functions.php on line 194

Ambasador la Constantinopol (VI)

– Martor ocular al genocidului armenilor –

 

Episodul anterior

 

Uciderea unei naţiuni [continuare]

La câteva ceasuri după ce părăsea localitatea respectivă, convoiul era de obicei atacat de kurzi, care se năpusteau asupra lui din sălaşurile lor de la munte, şi se repezeau mai ales la fetele tinere, le ridicau vălurile şi pe cele mai drăguţe le luau cu ei înapoi în munţi. Răpeau şi copiii mici, după cum li se năzărea, iar pe ceilalţi îi jefuiau fără milă. Dacă se întâmpla ca exilaţii să aibă asupra lor bani sau mâncare, atacatorii le luau absolut tot, lăsându-i să se descurce cum ştiau, ca să nu moară de foame. Le furau şi hainele şi uneori îi lăsau – şi bărbaţi şi femei – complet despuiaţi în mijlocul drumului. În tot acest timp, cât prădau convoiul, kurzii şi omorau în dreapta şi în stânga, fără nici un discernământ, aşa încât ţipetele femeilor şi bătrânilor sporeau şi ele sentimentul general de groază.

Cei ce scăpau din aceste atacuri în câmp deschis dădeau peste alte chinuri în satele musulmane. Aici, brutele de turci dădeau iama printre femei; pe unele le lăsau fără suflare, după ce le violau, altele îşi pierdeau minţile definitiv. După câte o noapte petrecută într-o asemenea tabără şi după experienţele abominabile, exilaţii – câţi reuşeau să supravieţuiască – porneau din nou la drum a doua zi dimineaţa. Jandarmii se purtau din ce în ce mai brutal cu ei, pe măsură ce călătoria se prelungea, de parcă le-ar fi purtat pică pentru faptul că încă mai trăiau. Era lucru curent ca oricine cădea din picioare pe drum să fie înjunghiat cu baioneta pe loc.

Armenii au început să moară cu sutele, de foame şi de sete. Până şi atunci când ajungeau la câte un râu, se întâmpla uneori ca jandarmii să nu-i lase să bea apă, pur şi simplu pentru a-i chinui şi mai mult. Soarele fierbinte al deşertului le prăjea trupurile acoperite cu câteva zdrenţe, iar picioarele goale, cu care călcau pe nisipul încins, li se umflau în aşa hal, încât mii de oameni s-au prăbuşit din mers şi au murit pe loc, sau dacă nu, au fost ucişi pe loc fără prea multă vorbă. Aşa încât, după câteva zile, şirurile de oameni normali care fuseseră la plecare se transformau într-o amestecătură de umbre prăfuite care se călcau în picioare unele pe altele, care se uitau ca nişte corbi după orice ar fi putut pune în gură, care puneau efectiv în gură orice rest le ieşea în cale, înnebuniţi de-a binelea de scenele hidoase pe care le vedeau la tot pasul, suferind de toate bolile care însoţesc asemenea dificultăţi şi privaţiuni, şi totuşi mânaţi în continuare fără milă de biciurile, bâtele şi baionetele călăilor care îi însoţeau.

Iată de ce, pe măsură ce convoaiele se târau mai departe, în urma lor rămâneau alte şiruri, de cadavre neîngropate, de femei şi bătrâni muribunzi, aflaţi în ultimele faze ale tifosului, dizenteriei şi holerei, de copii care zăceau pe spate şi scânceau, cu ultimele puteri, după hrană şi apă. Unele femei se rugau de eventualii necunoscuţi pe care-i întâlneau să le ia copiii sugari şi să-i salveze de la chinuri; dacă nu reuşeau, îi aruncau în fântâni sau îi abandonau la rădăcina câte unui tufiş, măcar să moară fără să mai sufere. Tot în urma convoaielor rămâneau mici armate de fete vândute ca sclave, de obicei pe câte o megidie, adică aproximativ 80 cenţi, care, după ce aşa-zişii cumpărători îşi făceau cheful cu ele, brutalizându-le după bunul lor plac, ajungeau să îngroaşe rândurile prostituatelor.

Locurile de popas, unde bolnavii şi muribunzii zăceau direct pe pământ, amestecaţi printre cei deja morţi şi neîngropaţi sau pe jumătate îngropaţi, mărturiseau despre trecerea pe acolo a ce mai rămăsese din convoaiele iniţiale, însoţite de altfel de stoluri întregi de vulturi care planau în cercuri pe deasupra lor şi de haite de câini sălbăticiţi care se încăierau între ei pentru cadavrele lăsate în urmă. Scenele cele mai cumplite aveau loc la trecerea râurilor, mai ales a Eufratului. Jandarmii le dădeau brânci femeilor în apă, dar împuşcau pe oricine încerca să se salveze înotând. Nu era deloc neobişnuit ca femeile să profite de ocazie şi să-şi salveze onoarea sărind singure în fluviu, ba chiar cu copiii ţinuţi strâns în braţe.

,,În ultima săptămână a lunii iunie – preciza un raport consular –, mai multe grupuri de armeni din Erzerum au fost deportaţi zilnic. Cei mai mulţi dintre ei au fost masacraţi pe drum, fie împuşcaţi, fie înecaţi. O bătrână înstărită, doamna Zaruhi, care a fost aruncată în Eufrat, a reuşit să se salveze ţinându-se de un bolovan din albia fluviului. Apoi a ajuns cu mari eforturi la mal şi s-a întors în Erzerum, unde s-a ascuns în casa unei familii de prieteni turci. Mai târziu, ea i-a povestit prinţului Argutinski, reprezentantul la Erzerum al Uniunii oraşelor din întreaga Rusie, că tremura numai la gândul sutelor de copii înjunghiaţi cu baioneta de turci şi aruncaţi în Eufrat, sau aducându-şi aminte cum bărbaţii şi femeile erau dezbrăcaţi la piele, legaţi unii de alţii cu sutele, împuşcaţi şi apoi prăvăliţi în apele fluviului. Miile de cadavre adunate de ape într-un cot al fluviului, lângă Erzingan, spunea doamna Zaruhi, creaseră un asemenea baraj, încât Eufratul îşi modificase cursul pe o distanţă de vreo sută de metri”.

Afirmaţia guvernului otoman, că ar fi avut măcar o clipă intenţia de a-i deporta pe armeni către ,,o nouă zonă de reşedinţă”, este o pură prostie. Tratamentul rezervat convoaielor demonstrează clar că adevăratul scop al lui Enver şi Talaat a fost exterminarea armenilor. Câţi dintre cei exilaţi către sud, care au călătorit în asemenea condiţii revoltătoare, au ajuns la destinaţie ? Experienţele prin care a trecut un singur asemenea convoi ilustrează cum nu se poate mai bine trecerea de la presupusul plan de deportare la cel de anihilare. Detaliile mi-au fost furnizate direct de către consulul american de la Alep şi se află în prezent în arhiva Departamentului de Stat de la Washington.

În ziua de 1 iunie, un convoi de circa 3.000 armeni, majoritatea femei, fete tinere şi copii mici, a plecat din Harput. Aşa cum devenise deja un obicei, oficialităţile le-au alăturat o escortă de 70 jandarmi, comandaţi de un bei turc. Aşa cum iarăşi devenise o obişnuinţă, jandarmii s-au dovedit în cele din urmă a fi nu apărătorii, ci agresorii şi călăii convoiului respectiv. Abia porniseră la drum, şi comandantul jandarmilor a colectat 400 lire turceşti de la membrii convoiului, sub pretextul că avea să-i păstreze el în siguranţă până la sosirea la Malatia. Îndată ce i-a jefuit pe exilaţi de singurul lor mijloc de a-şi procura hrană, beiul a fugit, lăsându-i pe toţi la bunul plac al jandarmilor.

 

Vedere generală asupra oraşului Harput

 

Cartierul armenesc din Harput bombardat de turci

 

Pe tot parcursul marşului către Ras-ul-Ain, prima etapă pe drumul Bagdadului, existenţa acestor călători nenorociţi a fost încercată de un lung şir de orori. Jandarmii au trimis iscoade în recunoaştere, care să anunţe triburile semi-nomade din munţi despre sosirea câtorva mii de femei şi fete tinere armence. Arabii şi kurzii şi-au ales fete pe care le-au luat cu ei; oamenii de la munte au năvălit peste convoi în repetate rânduri, violând şi omorând în dreapta şi în stânga printre femeile rămase, jandarmii înşişi luând parte la orgii. Unul câte unul, cei câţiva bărbaţi prezenţi în convoi au fost ucişi. Femeile au reuşit totuşi să ascundă ceva bani de jefuitori, ţinându-i în gură sau sub păr, şi i-au folosit ca să cumpere cai; dar triburile de kurzi le-au furat toţi caii. În cele din urmă, după 13 zile în care au jefuit, bătut, violat şi ucis oamenii pe care îi aveau în grijă, jandarmii i-au abandonat cu totul.

După alte 2 zile, kurzii au dat iama din nou în convoi, au adunat toţi bărbaţii rămaşi în viaţă – au găsit în jur de 150, cu vârste cuprinse între 15 şi 90 ani –, i-au luat cu ei şi i-au masacrat efectiv până la ultimul om. În aceeaşi zi însă, acest convoi plecat de la Harput a făcut joncţiunea cu altul, pornit de la Sivas, însumând 18.000 suflete. Un nou bei kurd a preluat comanda. Şi acesta, ca şi toţi ceilalţi ajunşi în postura lui, îşi privea însărcinarea exclusiv drept o ocazie de a jefui, batjocori şi ucide. Noua căpetenie a trimis vorbă celor de un neam cu el din regiunile muntoase că erau bineveniţi să-şi facă toate mendrele cu masa aceea amorfă de armeni. Zi de zi şi noapte de noapte, fetele cele mai frumoase erau răpite; uneori se şi întoarceau într-o stare atât de jalnică, încât suferinţele prin care trecuseră nici nu mai trebuiau povestite, fiindcă se citeau pe chipurile lor. Dintre mărşăluitori, cei care se dovedeau prea bătrâni, prea bolnavi sau infirmi şi nu puteau ţine pasul cu ceilalţi erau omorâţi pe loc. Ori de câte ori treceau printr-un sat turc, toţi vagabonzii locali erau invitaţi să-şi aleagă dintre fetele armence.

La trecerea peste Eufrat, întregul convoi, din ce în ce mai subţiat, a putut vedea cum pe apele fluviului pluteau cadavrele a vreo 200 bărbaţi. În răstimpul scurs de la plecare, toţi armenii fuseseră în aşa măsură şi de atâtea ori jefuiţi, încât nici unul nu mai avea practic nimic, în afară de nişte haine ponosite, dar kurzii i-au jefuit până şi de acelea; aşa se face că o mare parte dintre ei au mărşăluit aproape complet despuiaţi sub soarele torid al deşertului. Alte 5 zile nu au avut parte de nici un fel de hrană, nici de apă.

,,Sute de oameni au murit pe drum – scriau rapoartele – cu limba efectiv uscată în gură; la capătul celor 5 zile, când au reuşit să găsească un izvor, întregul convoi s-a repezit fireşte înspre apă. Dar poliţiştii s-au interpus în calea oamenilor însetaţi şi le-au interzis să bea fie şi un strop de apă. Motivul a fost acela ca intenţionau să le vândă acea apă, cu preţuri variind între o liră şi trei lire turceşti pe cană, şi totuşi în unele cazuri refuzau să le dea apa, deşi primiseră banii. În alt loc, în care se aflau mai multe puţuri, fără frânghii şi fără găleţi cu care să poată fi scoasă apa, câteva femei s-au repezit şi s-au aruncat în acele gropi. Femeile s-au înecat, dar chiar şi aşa, ceilalţi au băut din fântânile respective, iar cadavrele au rămas să se descompună în apă. Au fost şi situaţii în care fântânile erau de fapt aproape secate, iar femeile care se aruncau în ele reuşeau să iasă înapoi la lumină; atunci ceilalţi se repezeau să le lingă, să le sugă veşmintele jegoase, dar umede, sperând să-şi potolească setea.

La trecerea printr-un sat de arabi, văzând cârdurile acelea de oameni despuiaţi – majoritatea femei – locuitorilor li s-a făcut milă şi le-au dat nişte cârpe vechi cu care să se acopere. Câţiva dintre exilaţi, care mai aveau bani ascunşi, şi-au cumpărat nişte haine; dar cei mai mulţi au rămas în continuare în pielea goală şi au mers aşa tot restul drumului, până la Alep. Femeile mai ales umblau înghesuite unele în altele de ruşine. Într-a 70-a zi, câţiva amărâţi chiar au ajuns la Alep. Din cele două convoaie reunite care însumaseră 18.000 suflete, doar 150 femei şi copii au ajuns la destinaţie. Dintre ceilalţi, câteva zeci de fete, cele mai frumoase, rămăseseră prizoniere la kurzi sau la turci; restul muriseră pe drum”.

Singurul motiv pentru care mi-am propus să povestesc asemenea fapte cumplite este acela că, în lipsa detaliilor, opinia publică anglofonă nu-şi poate face o imagine corectă despre adevărata faţă a Turciei. Chiar şi aşa, nu voi dezvălui întâmplările cele mai odioase, pentru că o relatare completă a orgiilor sadice cărora le-a căzut victimă populaţia de etnie armeană nu ar putea fi publicată în America. Crime puse la cale de cele mai pervertite şi dezlănţuite instincte omeneşti, persecuţii şi nedreptăţi pe care numai imaginaţia de cea mai josnică speţă le poate inventa – acestea au fost nenorocirile zilnice ale unei populaţii altminteri devotate.

Sunt convins că nu a existat episod mai sinistru decât acesta în întreaga istorie a umanităţii. Marile masacre şi persecuţii din trecut pălesc pe lângă suferinţele îndurate de armeni în 1915. De exemplu, masacrele albigenilor[1] în prima parte a secolului XIII au fost întotdeauna privite drept unul dintre cele mai sumbre evenimente din istoria cât de cât recentă, fiindcă în acea răbufnire de fanatism au fost ucişi aproape 60.000 oameni. În masacrele din noaptea Sfântului Bartolomeu[2] şi-au pierdut viaţa în jur de 30.000. Aşa-zisele ,,Vespre Siciliene”[3], citate de cei mai mulţi comentatori drept una dintre cele mai sălbatice izbucniri de ură, au făcut circa 8.000 de victime. Despre Inchiziţia spaniolă s-au scris cărţi întregi şi totuşi, în cei 16 ani cât s-a aflat sub ordinele lui Torquemada[4], au fost executaţi doar cu puţin peste 8.000 eretici. Poate că unicul eveniment istoric comparabil, în oarecare măsură, cu deportările armenilor a fost expulzarea evreilor din Spania, sub regii Ferdinand şi Isabel[5]: Prescott afirmă că 160.000 evrei au fost obligaţi să-şi abandoneze casele şi s-au risipit prin toate ţările Europei şi prin Africa. Şi totuşi aceste antecedente în materie de persecuţii par joacă de copii prin comparaţie cu calvarul armenilor, care a avut ca rezultat dispariţia a cel puţin 600.000 oameni, deşi se pare că numărul real al victimelor se ridică la 1.000.000[6].

Masacrele din secolele trecute au avut însă, tot prin comparaţie cu atrocităţile îndreptate împotriva armenilor, o trăsătură care ar putea eventual ţine loc de scuză: toate au fost produsele fanatismului religios, iar bărbaţii şi femeile care le-au provocat credeau cu tărie că acţionau în spiritul devotamentului faţă de Dumnezeul lor. De bună seamă că fanatismul religios a fost motivaţia dominantă în cazul gloatelor de turci şi kurzi care înjunghiau armeni în numele lui Allah. Dar autorii morali ai acestui delir al crimei nu au avut o asemenea motivaţie: ei erau practic toţi atei şi aveau tot atâta consideraţie pentru mahomedanism, cât şi pentru creştinism. Nu, singura lor motivaţie a fost de ordin politic, bine calculată şi absolut nemiloasă.

Armenii nu au fost singura populaţie supusă din Imperiul Otoman care a avut de suferit de pe urma politicii de a face din Turcia o ţară a turcilor. Ceea ce am relatat despre armeni aş putea relata, cu anumite modificări, despre greci şi sirieni. Într-adevăr, grecii au fost cele dintâi victime ale acestei porniri naţionaliste. Aşa cum am menţionat, în lunile dinaintea izbucnirii războiului în Europa, guvernul otoman a început să-şi deporteze supuşii greci din oraşele de coastă ale Asiei Mici. Toată acea campanie de abuzuri a trecut aproape neobservată în Europa şi Statele Unite, deşi, în răstimpul a 3-4 luni, peste 100.000 greci au fost smulşi din casele lor de pe ţărmul Mediteranei, unde trăiau de mai mult timp decât orice altă populaţie din regiune, şi au fost strămutaţi în Grecia, fie pe insulele greceşti, fie în partea continentală. În linii mari, aceste deportări s-au făcut însă bona fide, în sensul că supuşii greci au fost efectiv reamplasaţi, şi nu masacraţi.

Dat fiind că lumea civilizată nu a protestat împotriva acestor prime deportări, probabil că turcii au decis să aplice aceeaşi metodă pe scară mai largă, şi nu numai grecilor, ci şi armenilor, sirienilor, nestorienilor[7] şi tuturor celorlalte populaţii ne-turceşti. Într-adevăr, însuşi Bedri Bei, prefectul poliţiei din Constantinopol, i-a explicat unui secretar al meu că turcii îi expulzaseră pe greci cu atâta succes, încât se hotărâseră să aplice acelaşi tratament tuturor celorlalte populaţii supuse ale imperiului.

Iată deci de ce martiriul grecilor s-a desfăşurat, de fapt, în două etape: cea premergătoare războiului şi cea care a avut loc în prima parte a anului 1915. Prima i-a afectat mai ales pe grecii de pe coasta mediteraneană a Asiei Mici; cea de-a doua, pe grecii din Tracia şi pe cei care trăiau în zona Mării Marmara, a Dardanelelor, a Bosforului şi pe coasta Mării Negre. Aceştia, din a doua categorie, în număr de câteva sute de mii, au fost şi ei deportaţi către interiorul Asiei Mici. Şi în cazul lor, turcii au aplicat aproape aceleaşi metode ca în cazul armenilor. Au început prin a-i încorpora pe greci în armata otomană, apoi i-au transformat în batalioane de salahori şi i-au folosit la construcţia de drumuri în Caucaz şi în alte zone de conflict. Şi aceşti soldaţi greci, ca cei armeni, au murit cu miile de frig, de foame şi de alte privaţiuni.

Aceleaşi percheziţii după ascunzătorile de arme au avut loc, din casă în casă, în satele greceşti, iar grecii şi grecoaicele au fost bătuţi şi torturaţi precum armenii. Grecii au fost siliţi să se supună aceloraşi rechiziţii forţate care nu au însemnat nici în cazul lor decât jafuri pe scară largă. Turcii au încercat să-i forţeze şi pe grecii ortodocşi să se convertească la mahomedanism; fetele grecoaice, ca cele armence, au fost răpite şi băgate în haremurile turceşti, iar băieţii greci au fost luaţi cu forţa şi plasaţi în familii musulmane. Şi grecii au fost acuzaţi de lipsă de loialitate faţă de guvernul otoman: de exemplu, turcii i-au acuzat de acte de spionaj, că ar fi furnizat alimente submarinelor englezeşti din Marea Marmara, sau că, din spirit de trădare faţă de autorităţile otomane, aşteptau cu nerăbdare ziua în care partea grecească a Turciei s-ar fi unit cu Grecia.

Această din urmă acuzaţie era, fără îndoială, corectă; nici nu era de mirare că grecii, după aproape cinci veacuri de abuzuri teribile din partea turcilor, tânjeau după ziua în care teritoriile lor avea să devină parte componentă a patriei lor istorice. Ca în cazul armenilor, turcii au profitat de această scuză şi s-au dezlănţuit asupra întregii populaţii greceşti. Peste tot în Turcia, grecii au început să fie adunaţi în grupuri din ce în ce mai mari şi deportaţi, cei mai mulţi pe jos, sub aşa-zisa protecţie a jandarmilor turci, către interiorul Asiei Mici. Nu se poate spune cu precizie câţi au fost dislocaţi în acest fel, dar estimările variază între 200.000 şi 1.000.000 oameni. Şi aceste convoaie au suferit privaţiuni dintre cele mai grele, dar nu au devenit ţintele unor masacre generalizate, aşa cum s-a întâmplat cu armenii, motiv pentru care, probabil, nici nu s-a vorbit prea mult despre ele în restul lumii. Turcii le-au arătat o oarecare consideraţie, dar nu din cine ştie ce compasiune, ci pentru că grecii, spre deosebire de armeni, aveau un guvern care să se intereseze în mod nemijlocit de soarta lor.

La vremea respectivă, aliaţii germanici ai Turciei se temeau că Grecia avea să intre în război de partea Antantei, iar masacrarea pe scară largă a grecilor pe drumurile Asiei Mici ar fi fost, fără îndoială, de natură să inducă o asemenea stare de spirit în Grecia, încât regele grec, deşi pro-german, nu s-ar mai fi putut opune intrării ţării sale în război. Cu alte cuvinte, politica de stat a fost aceea care i-a salvat pe grecii din Imperiul Otoman de toate ororile abătute asupra armenilor. Chiar şi aşa, suferinţele îndurate de ei au fost cumplite şi vin să se adauge la lungul şir de crime pentru care turcul are de dat seamă în faţă civilizaţiei umane[8].

 

 

[1] În anii 1208-1244, la iniţiativa Papei Inocenţiu III, a avut loc aşa-numita Cruciadă a albigenilor, dusă de baronii din nordul Franţei împotriva contelui de Toulouse Raymond VI şi a locuitorilor din regiunea oraşului Albi, adepţi ai doctrinei cathare.

[2] Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 spre 24 august 1572) a fost cea mai cruntă vărsare de sânge comisă de catolici împotriva hughenoţilor (calvinii francezi), fără ca aceştia să bănuiască şi cu învoirea şi consimţământul curţii, cu ocazia căsătoriei Margaretei de Valois cu Henric de Burbon, regele Navarrei. Numărul celor ucişi este dat în mod diferit; catolicii îl socotesc de 2.000-4.000 iar protestanţii îl socotesc 20.000. Unii autori afirmă că măcelul a făcut în toată Franţa vreo 30.000 victime, alţii ridică numărul acestora până la 100.000 [potrivit Istoria Bisericească şi Universală, de Eusebiu Popovici, §. 170. a. Răspândirea reformaţiei degrab şi departe din ţările în care s-a înfiinţat în celelalte ţări ale Bisericii de Apus. E. Calvinismul în Francia. Hughenoţii (Les Huguenots)].

[3] Denumire dată unor masacre generalizate îndreptate împotriva francezilor din Sicilia în lunile martie-aprilie 1282 de sicilienii adversari ai regelui de origine franceză Charles I de Anjou (1266-1285). Revolta a izbucnit în lunea Paştelui, în momentul în care clopotele chemau credincioşii la vespre – slujba de seară.

[4] Tomas de Torquemada (1420-1498), călugăr dominican spaniol, Inchizitor General al întregii Peninsule Iberice începând din anul 1483, celebru prin intoleranţa sa religioasă şi prin rigoarea anchetelor. În 1484, a stabilit dreptul propriu al Inchiziţiei printr-o Instructio.

[5] Ferdinand II, rege al Siciliei (1468-1516), Aragonului (Ferdinand V – 1479-1516), Castiliei (1474-1504), Neapolelui (Siciliei Peninsulare – Ferdinand III 1504-1516) şi Isabel I, regina Castiliei (1474-1504), aşa-numiţii regi catolici, care, prin căsătoria lor în 1469, au pregătit unitatea Peninsulei Iberice, au şi impus catolicismul cu forţa, eliberând Spania de sub dominaţia maurilor, dar şi expulzându-i în 1492 pe evreii care au refuzat să se convertească la catolicism şi susţinând din plin Inchiziţia. În numele şi pentru impunerea catolicismului, regina Isabel a sprijinit moral şi a finanţat prima expediţie a lui Columb în America.

[6] Turcii doar au deschis lista genocidelor din secolul XX. Îi urmează îndeaproape ruşii care au provocat foametea în Ucraina în anii 1932-1933 şi croaţii. Pentru genocidul sârbilor în cel de-al doilea război mondial, pus la cale de trupele Ustashi catolice croate, a se vedea capitolul Ucigaşi în numele Domnului din cartea Ecumenismul – calea către pierzare, de Ludmilla Perepiolkina (episoadele XXVI şi XXVII). Cu privire la genocidul sârbilor, până astăzi se păstrează tăcerea ...

[7] Adepţi ai învăţăturii lui Nestorie, patriarh al Constantinopolului (428-431), declarat eretic şi excomunicat de cel de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes din 431. Nestorie credea că Iisus, Cel născut din pururea Fecioara Maria, nu a fost Dumnezeu, ci ,,un simplu om”, cu care a venit în ,,atingere” firea dumnezeiască. Adică, Dumnezeu Cuvântul a trecut prin Fecioara Maria şi îl are pe omul Hristos drept templu, sau organ, sau sălaş, sau vehicul, sau veşmânt. Prin urmare, Nestorie respingea întruparea dumnezeiască reală a Cuvântului şi despărţea cele două firi în Hristos (dumnezeiască şi omenească). A se vedea Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (VII), subtitlul Erezia lui Nestorie şi ripostele immediate şi următoarele.

[8] A se vedea şi NENOROCIREA ASIEI. O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri; Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna, de George Horton, vreme de 30 ani consul şi consul general al SUA în Orientul Apropiat.

 

Episodul urmator