----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea Proorocului Iezechiil (LXXXIV)

 

Episodul anterior

 

15. Dar noi trebuie să cercetăm cu râvnă observaţia că marginile meselor sunt curbate înlăuntru. Fiindcă marginile meselor sunt curbate înlăuntru când învăţătorii în cugetul tăcut aduc aminte conştiinţei ceea ce spun, când ei se examinează îndeaproape, dacă ei practică ceea ce propovăduiesc. Când, însă, se spune că marginile meselor sunt curbate înlăuntru se adaugă pe drept de asemenea ,,împrejur”, astfel că ei nu se cercetează pe ei înşişi într-o parte şi neglijează să cumpănească alte (părţi) învecinate, ci îşi îndreaptă examinarea lor minuţioasă pretutindeni şi, în măsura în care pot, se străduiesc să împlinească în faptă orice propovăduiesc, ca nu cumva, dacă învăţătorii neglijează să facă binele, pustiitorii lor proprii să fie cultivatorii străinilor.

O, învăţătorule, iată, tu eşti deja o masă, tu porţi deja vasele, tu porţi deja greutatea arderii de tot şi jertfei în vasele credincioşilor, dar curbează-ţi înlăuntru buza ta, adică aminteşte cuvântul tău inimii tale. Ascultă ce spui şi practică ceea ce propovăduieşti. Căci dacă neglijezi să practici ceea ce propovăduieşti însămânţezi o recoltă pentru alţii şi tu însuţi te înfrânezi de la a te împărtăşi de grâne. De aici este scris: ,,Că cele ce au adunat ei, drepţii le vor mânca” (Iov 5, 5 – Sfântul Grigorie foloseşte alt citat, care se regăseşte doar în versiunea Vulgata: ,,A căruia seceriş cel flămând îl va mânca”).

Cu siguranţă, cel flămând mănâncă secerişul învăţătorului care grăieşte cuvinte bune, dar nu le face, deoarece cel care flămânzeşte de pâinea dreptăţii împlineşte poruncile pe care le aude şi cel care a trudit la însămânţare nu are rodul. De aceea Solomon spune: ,,Cel ce ascunde mâinile sale în sân cu nedreptate, nici la gura sa nu le va duce pre ele” (Pildele lui Solomon 19, 24 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este puţin diferit: ,,Cel leneş ascunde mâna sa la subsuoara sa, şi nu o va duce nici măcar la gura sa”). Nimeni nu este atât de leneş încât să socotească muncă a duce mâna sa la gura sa chiar pentru a mânca. Dar nici leneşul care nu este dispus să facă ceea ce spune nici măcar nu duce mâna sa la gura sa. De aici din nou este spus despre cei care învaţă binele şi fac răul: ,,Fiii lui Efraim încordând şi săgetând cu arcele, întorsu-s-au în ziua de război” (Psalmi 77, 12).

Ei încordează arcul şi trag săgeţile care înfăţişează zicerile Sfintei Scripturi şi lovesc patimile ascultătorilor cu cuvinte drepte, dar ei se întorc în ziua de război deoarece ei se răsucesc în ispitirea patimilor, şi refuză să-şi ofere piepturile lor fiindcă nu rezistă în lupta cu ispitirile. De aici din nou este spus: ,,Întors-ai ajutorul sabiei lui, şi nu l-ai apărat pre el în război” (Psalmi 88, 42). Cu siguranţă, sabia învăţătorului este cuvântul lui Dumnezeu. De aceea este spus prin Pavel: ,,Şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 17).

Prin urmare, Atotputernicul Dumnezeu, când El înţelege că învăţătorul nu este dornic să practice ceea ce propovăduieşte, întoarce ajutorul sabiei Sale în ziua războiului deoarece în lupta cu ispitirile El nu îngăduie cuvintelor învăţăturii pe care El a dat-o să-i fie de ajutor lui. Deci el are o sabie, dar ea nu-l ajută în bătălie deoarece atunci când izbucneşte potrivnicia ispitei el uită cuvântul pe care l-a propovăduit.

Iată, probabil cuvântul învăţătorului are legătură cu răbdarea şi el este silit de indicaţiile propriei învăţături să spună cum trebuie păstrată răbdarea în faţa nedreptăţilor pricinuite şi insultelor auzite. Dar când el însuşi este provocat fie de nedreptate, fie de insultă, uitând ceea ce a propovăduit, el merge mai departe insultând pe aproapele său sau întorcând insulta mai grav.

Între timp, aşadar, fie ca el să creadă că este o masă a lui Dumnezeu, fie ca el să-şi curbeze buzele înlăuntru, fie ca el să păzească ceea ce propovăduieşte. Într-adevăr este scris: ,,Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19). Şi din nou este scris: ,,Învăţătura omului prin răbdare se cunoaşte” (Pildele lui Solomon 19, 11 – doar în versiunea Vulgata). Căci dacă răbdarea este dovada învăţăturii, fiecare se arată pe sine pe atât de învăţat pe cât este de răbdător. Astfel ucenicul bun care a văzut pe învăţătorul său dus la ceruri, prin căldura marii iubiri, a strigat zicând: ,,Părinte ! Părinte ! Carul lui Israil şi călăraşul lui” (IV Împăraţi 2, 12).

De ce, preaiubiţi fraţi, este spus despre Ilie a fi carul şi călăraşul lui Israil decât că, într-adevăr, călăraşul conduce şi carul poartă ? Prin urmare, despre învăţătorul care atât susţine conduita credincioşilor prin răbdare, cât şi îi învaţă din cuvintele Sfintei Scripturi se spune a fi atât carul, cât şi călăraşul. Carul fiindcă prin îngăduinţă el poartă, călăraşul fiindcă prin propovăduire el conduce; carul fiindcă el poartă relele, călăraşul fiindcă el disciplinează poporul cu poveţe bune.

16. Dar probabil cuvântul învăţătorului este împotriva trufiei, însă chiar atunci când în chip minunat sfătuind cum trebuie fugit de ea, cu exact aceleaşi cuvinte cu care el propovăduieşte împotriva ei, el caută trufia. Dacă el caută să dobândească ceea ce interzice, masa nu are marginea sa curbată înlăuntru. Dar atunci masa Domnului, făcută din piatră cioplită, ar avea marginea sa curbată înlăuntru dacă el ar fi fost râvnitor a asculta ceea ce spune. Este scris în mod categoric: ,,Nimic făcând cu prigonire sau cu mărire deşartă” (Filippeni 2, 3). Şi învăţătorul ales spune din nou asemenea: ,,Nici căutând de la oameni slavă, nici de la voi, nici de la alţii” (I Tesaloniceni 2, 6). Căci a căuta slava vremelnică pentru truda propovăduirii, ce este aceasta decât a vinde o mare comoară pentru un preţ mic ?

Dar există o primejdie gravă în cuvintele învăţăturii deoarece aplauzele ascultătorilor adeseori urmează cuvântului învăţătorilor, şi când învăţătorii, devenind binecunoscuţi, nu sunt dornici să pară mai mici în zicerile lor, ei mai târziu cultivă, pentru a dobândi laude, cuvântul învăţăturii pe care ei l-au început din dragostea pentru Atotputernicul Dumnezeu pentru a câştiga sufletele ascultătorilor lor. Şi cei care înainte căutau răsplăţile duhovniceşti în cuvintele lui Dumnezeu, mai târziu urmăresc aplauzele vremelnice. De aceea se întâmplă că atât faptele drepte, cât şi cuvintele sfintei învăţături sunt pierdute la judecata Atotputernicului Dumnezeu când cineva prin aceasta se străduieşte pentru favoruri trecătoare.

De aceea Iudeei i se spune prin proorocul ceea ce mintea nepăsătoare află înlăuntrul ei dacă îşi cercetează cu atenţie cugetele sale, cel puţin după păcat: ,,Măslin cu bună umbră, frumos la chip au numit Domnul numele tău, la glasul tăierii lui, s-a aprins foc preste el, mare este necazul preste tine, stricatu-s-au ramurile lui” (Ieremia 11, 16 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este puţin diferit: ,,Măslin îmbelşugat, atrăgător, roditor, şi frumos au numit Domnul numele tău: la vuietul unui cuvânt, s-a aprins foc mare în el şi ramurile sunt arse”). Deci Domnul numeşte măslin îmbelşugat şi atrăgător, roditor şi frumos pe cel a cărui virtute în faptă şi sfintele cercetări în cuvintele cunoaşterii El le încuviinţează.

Dar la vuietul unui cuvânt se aprinde foc mare în el deoarece atunci când cineva a început să fie lăudat el este probabil ruşinat să pară mai mic decât s-a spus că este şi se străduieşte să fie ceea ce este numit. Apoi vuietul unui mare cuvânt sunt aplauzele linguşitorilor. De aceea este scris: ,,Cel ce binecuvântează pre prieten dimineaţa cu glas mare, nimic nu se vede a se osebi de cel ce blestemă” (Pildele lui Solomon 27, 14). Aşadar, la vuietul unui mare cuvânt se aprinde un foc în el deoarece în mărirea linguşirii se aprinde un foc în inima sa din dragoste de laudă.

Însă toate ramurile măslinului sunt arse, deoarece în ochii Atotputernicului Dumnezeu atât ceea ce este bine făcut, cât şi ceea ce este grăit cu înţelepciune pier când ele se întâmplă nu din dragoste pentru Domnul, ci spre sporirea laudei vremelnice. Fiindcă adeseori cugetul trădător este adăugat la bine astfel că duhul însuşi care zămisleşte aceste cugete cu greu îl cunoaşte. De aceea propovăduitorul ales, când el a grăit simplu, zicând: ,,Viu este cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător şi mai ascuţit decât toată sabia ascuţită de amândouă părţile şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului”, a adăugat de îndată: ,,şi a încheieturilor şi a măduvei, şi este judecător cugetelor şi intenţiilor inimii” (Evrei 4, 12).

17. Deci cuvântul lui Dumnezeu desparte încheieturile şi măduva deoarece El judecă cugetele şi intenţiile inimii. Cu adevărat oasele sunt legate la oase prin încheieturi. Şi adeseori în timp ce noi facem ceva cu cuget drept pe neaşteptate ne întoarcem către dragostea de laudă şi facem pentru laudă ceea ce începusem înainte să facem pentru adevăr, deoarece cugetele sunt legate de cugete ca şi cum există anumite încheieturi în duh, dar oasele care sunt legate la încheietură au de asemenea măduvă. Sfântul propovăduitor a arătat cu limpezime aceasta de vreme ce el adaugă: ,,Este judecător cugetelor şi intenţiilor inimii”.

Deci cugetele noastre sunt încheieturile, dar intenţiile noastre sunt măduva. Şi adeseori noi gândim un cuget, dar intenţia din acesta este alta. Căci dacă cineva, oferindu-se o răsplată financiară, apără cauza unui orfan sau a unei văduve şi probabil intrând în biserică spune în rugăciunile sale către Dumnezeu: Tu ai văzut că eu apăr cauza unui orfan şi a unei văduve: el cunoaşte fără îndoială ce gândeşte, dar este neştiutor încotro va merge cugetul său. Cu siguranţă, el crede un lucru şi intenţionează altul. Căci el caută nu apărarea orfanului sau a văduvei, ci răsplata financiară. Înlătură câştigul vremelnic şi el nu va mai apăra orfanul şi văduva.

Prin urmare, cuvântul lui Dumnezeu este judecător cugetelor şi intenţiilor inimii deoarece El nu caută la ceea ce gândeşti în sineţi, ci prin măduva încheieturii, adică, prin intenţia cugetului tău la ceea ce cauţi să primeşti. Astfel rămâne ca învăţătorul când el grăieşte să-şi curbeze întotdeauna buza sa înlăuntru precum mesele lui Dumnezeu, ca nu cumva el fie să înceapă să vorbească cu intenţie rea, sau când a început bine, ademenit de linguşire, să se întoarcă către altă poftă.

18. Dar probabil cuvântul învăţătorului are legătură cu păstrarea disciplinei. Şi adeseori se întâmplă că el nu ştie cum să păstreze regula disciplinei pe care el ştie s-o definească deoarece, fie mişcat de exces de zel, el se înfrânează mai puţin prin compasiune, fie liniştit prin prea multă compasiune, el este mai puţin înflăcărat împotriva patimilor de imboldul râvnei.

Apoi noi ar trebui să cugetăm cu multă atenţie ceea ce este scris, că pe vasele templului, printre cununi şi împletituri erau săpaţi boi şi lei şi heruvim, şi dedesubtul boilor şi leilor chingi care atârnau. Cu adevărat cununile sunt un simbol al biruinţei, dar împletiturile denotă unanimitatea armoniei, în timp ce heruvimii cu siguranţă sunt numiţi plinătatea cunoaşterii. Apoi preoţii şi învăţătorii – între cununi şi împletituri, adică, între tăria faptelor bune, prin care ei merg către biruinţă şi acordul dragostei, prin care ei nu se contrazic între ei – sunt desemnaţi ca boi, lei şi heruvimi deoarece, în plinătatea cunoaşterii pe care o posedă, ei trebuie să păstreze blândeţea boilor şi răgetul leilor, astfel încât în disciplina pe care o propovăduiesc ei să fie atât aprinşi cu sfânta râvnă, cât şi liniştiţi prin dulceaţa părintească.

Aceştia au chingi care atârnă sub ei astfel încât ei să poată prinde în mod minuţios celor mai mici ca ei căpestrele disciplinei lor cu care ei înşişi sunt legaţi. Apoi a atârna chingile sub ei înseamnă a ţine lanţurile protecţiei pentru cei mai mici ca ei. Apoi aceştia sunt apăraţi aşa cum se cuvine când nici blândeţea boilor nu este pierdută în răgetul râvnei, nici teroarea leilor nu s-a abătut în blândeţe.

Cu adevărat, discernământul lor trebuie să fie atât de mare încât nici disciplina să nu fie excesivă, nici milostivirea indulgentă, ca nu cumva dacă vina este iertată în mod neregulat cel care este vinovat să fie legat mai sever în fărădelegea sa. Şi din nou dacă mustrarea este menţinută fără măsură, cel care este îndreptat să poată deveni cu atât mai rău deoarece el crede că nimic nu este făcut pentru el prin darul bunăvoinţei. Prin urmare, severitatea evidentă, dar dragostea în cuget, trebuie să fie arătate celor păcătoşi astfel încât înfăţişarea hotărâtă să-l constrângă pe cel vinovat şi păstrarea dragostei să nu piardă răsplata blândeţii.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei