Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36
----------------

 

Carti in site

 

--------------------


Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/functions.php on line 194

ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE (XXVIII)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Episodul anterior

 
Despre monofizism, a se vedea
 
Denumirea de Biserici Ortodoxe Orientale adoptată astăzi de grupările necalcedoniene ascunde cu desăvârşire erezia monofizită ce a zguduit Biserica lui Hristos în primele secole creştine
 
 
ROADELE ECUMENISMULUI
Documente legate de dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi monofiziţi
 
Documente (în ordine cronologică)
 
 
- Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului -
 
 
26. Alianţă în minciună - unirea cu monofiziţii

Întunecatul ,,duh al veacului” se arată tot mai vădit ca singurul stăpân şi organizator al vârtejului sincretist care chiar înaintea ochilor noştri antrenează cu repeziciune întreaga lume şovăitoare într-o ,,unire” fatală, căreia sfinţii mucenici şi mărturisitori i-au preferat, fără o ezitare de moment, orice soi de persecuţie şi moarte crudă. ,,Mai bine, într-adevăr, un război vrednic de laudă decât o pace care desparte pe cineva de Dumnezeu”, precum ar spune dumnezeiescul Grigorie Teologul.

Încă din primele zile ale existenţei Bisericii lui Hristos, abaterile de la adevăr au apărut alături de învăţătura sobornicească comună întregii Biserici. Foarte adeseori aceste învăţături false erau de o natură atât de uzurpatoare, încât provocau mare confuzie printre credincioşi şi erau o cauză de scandal pentru mulţi, implicând Biserica într-o luptă dificilă şi istovitoare. Biserica luptătoare, numită astfel în mod corespunzător, nu-i are numai pe clerici ca luptători ai ei, deoarece fiecare creştin care este numit ostaş al lui Hristos la botezul său, luptă în mod invariabil împotriva ereziilor. Prin intermediul epistolelor episcopale, predicilor, interdicţiilor, autorităţii Sinoadelor Locale, şi, din secolul al IV-lea încoace, de asemenea prin deciziile Sinoadelor Ecumenice, Sfânta Biserică a păstrat curăţia Ortodoxiei, ,,regula de credinţă” a sa neatinsă.

Potrivit ecleziologiei ortodoxe, un Sinod Ecumenic este cea mai înaltă autoritate pământească a Bisericii lui Hristos, pusă în mişcare de Sfântul Duh, aşa cum a fost afirmat la început în decizia Sinodului Apostolic: Pentru că s-au părut Sfântului Duh şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28). Mai mult decât atât, Biserica Ortodoxă consideră Sfânta Scriptură, crezul niceeano-constantinopolitan, dogmele şi hotărârile sinodale canonice ca fiind absolut inviolabile. Ele nu pot fi nici schimbate, nici desfiinţate.

În veacul nostru de apostazie generală, aceia care ,,îşi doresc mântuirea” ar trebui să fie deosebit de vigilenţi când aspiranţii religioşi, asumându-şi autoritatea de a lega şi a dezlega (potrivit Matei 18, 18), îşi permit, la întrunirile lor ecumeniste restrânse, să interpreteze deciziile sinodale într-o manieră arbitrară şi să pregătească în taină ridicarea anatemelor şi chiar o schimbare a dogmelor. Viaţa bisericească contemporană oferă o imagine tulburătoare şi sinistră, ,,în care cele mai importante chestiuni de credinţă sunt predate controlului credincioşilor care nu numai că nu ar trebui să le fie permis să aibă de-a face cu teologia, dar ar trebui ca nici măcar să nu se împărtăşească, până când nu s-au pocăit de nelegiuirea lor”[1].

Pentru a fi într-o situaţie de a apăra inviolabilitatea sfintei credinţe, este de o importanţă vitală ca credincioşii ortodocşi de astăzi să studieze teologia adevărată, nealterată şi s-o caute în învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Întoarcerea către moştenirea patristică nu ar trebui să fie rezultatul curiozităţii inutile, ci ar trebui să fie o căutare a, şi descoperirea ajutorului şi călăuzirii duhovniceşti în cauza mântuirii. Adunarea Bisericii poate preîntâmpina desconsiderarea scandaloasă de către aşa-zişii teologi a sfintelor dogme ale credinţei ortodoxe şi încălcarea de către ei a acestor dogme. În acest scop este necesar a le cunoaşte şi a ne aminti că ,,dogmele credinţei, ’veşmintele adevărului, ţesute din teologia cerească’, aşa cum auzim într-o cântare bisericească, au o singură temă, tema mântuirii noastre. Şi subiectul întregii teologii creştine, cu toată bogăţia conţinutului ei, este ’învăţătura despre mântuire’”[2].

În ultimul timp, mulţi credincioşi ortodocşi din fosta URSS, care s-au alăturat recent Bisericii şi sunt neexperimentaţi din punct de vedere teologic, aud foarte des despre ,,ortodocşii răsăriteni” sau ,,orientali” şi îl văd pe Alexie al II-lea şi pe ierarhii Patriarhiei Moscovei rugându-se împreună cu ei, şi îmbrăţişându-i pe catolicosul armean, pe sirieni, etiopieni sau copţi. Fără a înţelege mare lucru din aceasta, ei cred că aceşti ,,orientali” sunt ortodocşi. Ei nu ştiu că sunt eretici-monofiziţi, împietriţi în erezia lor veche de 1.500 ani, condamnaţi de Sfinţii Părinţi ai celui de-al IV-lea, al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea Sinod Ecumenic, ca şi de Sinoadele Locale, anatematisiţi şi nepocăiţi.

În cuvintele arhipreotului Mihail Pomazanski, ,,istoria bisericească ne spune că erezia monofiziţilor, care a denaturat adevărul învăţăturii despre Dumnezeul-Om şi a fost condamnată de Sinodul din Calcedon, a vătămat Biserica mai mult decât oricare altă erezie”[3]. Împreună cu monotelismul, ea a tulburat Biserica timp de aproape două secole şi jumătate, mai mult decât erezia iconoclastă.

Părintele ereziei monofizite a fost arhimandritul Evtihie din Constantinopol, care a fost susţinut de Arhiepiscopul Dioscor al Alexandriei. Potrivit Sfântului Ioan Damaschin, ,,această erezie nelegiuită şi respingătoare”, răspândită nu numai de ,,Dioscor şi Evtihie, care erau lepădaţi de Dumnezeu”, dar şi de Teodosie al Alexandriei (de aici erezia teodosienilor), Iacov al Siriei (de aici ,,iacoviţii”), Sever – acest ,,corupător al antiohienilor, şi falsul învăţător Ioan Trifet, au ademenit multe suflete şi astfel le-au distrus” (Împotriva ereziilor).

Monofizismul şi-a primit numele de la grecescul ,,monos physis”, adică, ,,doar o fire”. Această erezie susţine în mod lipsit de evlavie că firea omenească a lui Iisus Hristos a fost chipurile absorbită de firea Sa dumnezeiască, şi prin urmare ei declară că Mântuitorul nostru a avut o singură fire. Afirmând aceasta, monofiziţii L-au despărţit în chip necuviincios pe Hristos de omenire, eliminând astfel şansa de mântuire a omului în Domnul. Dar tocmai pentru mântuirea omenirii S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu. Monofizismul este, în esenţa sa, negarea realităţii întrupării lui Dumnezeu, adică principala învăţătură a creştinismului.

Cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic din 451 de la Calcedon, adică cei 630 Sfinţi Părinţi care au participat la el (cel mai mare număr din toate cele şapte Sinoade Ecumenice) au condamnat erezia monofiziţilor anatematisindu-i pe ,,Evtihie cel cu mintea deşartă, care hotăra că taina cea mare a iconomiei cu părere s-a săvârşit, [...] şi împreună cu acesta şi pe Dioscor şi pe Nestorie, acela, al despărţirii, iar acesta, al amestecării fiind apărători şi ajutători"[4].

Potrivit cu dogma inspirată dumnezeieşte a Sinodului de la Calcedon, ,,despre cele două firi într-o Persoană a Domnului nostru Iisus Hristos”, Mântuitorul nostru este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat: ca Dumnezeu, El este născut în veşnicie din Tatăl, ca Om El S-a născut din Preasfânta Fecioară şi este asemenea cu noi în toate afară de păcat. La întrupare (naşterea din Fecioara Maria), firile Sale dumnezeiască şi omenească s-au unit în El, într-o Persoană ,,fără amestecare, fără schimbare (împotriva lui Evtihie), neîmpărţite, nedespărţite” (împotriva lui Nestorie).

Decizia celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, 336 ani mai târziu, cu privire la erezia monofiziţilor, glăsuieşte astfel: ,,Noi mărturisim două firi ale lui Iisus Hristos care S-a născut în trup din Preacurata Maică a lui Dumnezeu şi Pururea-Fecioara Maria, noi Îl mărturisim pe El a fi desăvârşit în dumnezeire, şi desăvârşit în omenire, aşa cum s-a declarat la Sinodul de la Calcedon; în orice chip, noi dăm anatema pe înşelătorii hulitori ai curţii împărăteşti, Evtihie, Dioscor şi prietenii lor Sever, Petru şi adunarea lor nelegiuită”.

Erezia monofizită a dat naştere monotelismului (,,o singură voinţă”) care în esenţă este doar altă formulare a monofizismului. Monotelismul a fost condamnat în 680 de către cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, unde 160 Sfinţi Părinţi au formulat dogma ,,despre cele două voinţe şi energii ale Domnului nostru Iisus Hristos”, astfel hotărând să recunoască cele două firi ale lui Iisus Hristos, cea dumnezeiască şi cea omenească, şi cele două voinţe – potrivit cu aceste două firi, dar într-un aşa mod că firea omenească a lui Hristos nu se opune, ci este ascultătoare firii Sale dumnezeieşti.

Învăţătura falsă despre pretinsa prezenţă a unei singure firi dumnezeieşti în Hristos a fost răspândită mai întâi de Patriarhul Chir al Alexandriei şi Patriarhul Serghie al Constantinopolului. Monotelismul a fost susţinut de patriarhii Pir, Pavel şi Teodor ai Constantinopolului care au fost daţi ulterior anatemei. Onorie, papa Romei, a susţinut de asemenea această învăţătură.

De îndată ce s-a ivit (la începutul anilor ’630), monotelismul a provocat o asemenea indignare încât trebuia corectat. În numele împăratului Heraclie care domnea atunci, pe care monoteliţii au reuşit să-l ademenească în erezia lor, învăţătorii falşi au alcătuit un document iscusit ,,Ecthesis” (Expunere). Cu ajutorul acestui document, Heraclie, îndeosebi, a încercat să-i împace pe monofiziţi cu Biserica Ecumenică (Sobornicească). Este demn de notat şiretlicul sofist al ,,Expunerii”, similar stratagemelor verbale ale ecumeniştilor noştri contemporani de la Chambesy: redactorii ,,Expunerii” au recunoscut cele două voinţe ale lui Hristos ca aparţinând celor două firi ale Sale, dar în acelaşi timp era afirmat în mod eretic că ele constituie doar o voinţă, care corespunde singurului Ipostas[5].

Monofiziţii şi monoteliţii au reuşit să câştige de partea lor aproape întregul Răsărit al Imperiului Roman. Doar Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, s-a împotrivit ereziei şi a apărat adevărata dogmă hristologică a Bisericii. Cei care au respins dogma calcedoniană, şi numărul lor doar în Egipt ajunsese la 6 milioane (au rămas doar 300.000 de credincioşi ortodocşi acolo), au devenit de asemenea trădătorii propriei ţări separându-se de lumea creştină pentru totdeauna. La începutul secolului al VII-lea, când avarii şi perşii, şi mai târziu arabii au năvălit asupra Bizanţului, monofiziţii au fost cei care au fost stârniţi de ura lor faţă de imperiul ortodox să-i ajute pe musulmani să cucerească Siria, Palestina, Egiptul şi Asia Mică. ,,Şi în cel mai scurt timp posibil, mulţimile ’creştinilor necalcedonieni’, cu puţine excepţii, s-au transformat în mulţimi de necredincioşi”[6].

Noţiunea dubioasă că ortodocşii sunt totuna cu monofiziţii a apărut în zorii secolului XX în anticiparea tendinţelor relativiste şi sincretiste ale mişcării ecumeniste pe atunci incipiente; această noţiune a anticipat de asemenea începutul campaniei pentru unirea cu papiştii.

În procesul dezvoltării triumfătoare a ecumenismului apostatic, ideea că ortodocşii sunt identici cu monofiziţii a fost larg răspândită în cercurile ecumeniste. ,,De atunci încoace, monofiziţii au fost numiţi anti-calcedonieni, pro-calcedonieni (din grecescul pro – înainte), următori ai vechilor credinţe răsăritene, şi chiar ortodocşi răsăriteni [orientali]. Aşa au fost distruse hotarele stabilite de Dumnezeu din vechime,: Nu trece hotarele vechi, care le-au pus părinţii tăi (Pildele lui Solomon 22, 28). Aşa au fost create premisele pentru monofiziţi, păcătoşi nepocăiţi, pentru a deveni în conştiinţa Bisericii co-moştenitori ai Ortodoxiei fără vreo pocăinţă şi întoarcere”[7].

Negocierile dintre ecumeniştii ,,ortodocşi” şi monofiziţi la întrunirile lor neoficiale, care au fost susţinute de Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) şi au avut loc în 1964, 1967, 1970 şi 1971, au continuat cu succes (pentru anti-calcedonieni) în cursul dialogurilor oficiale din 1985, 1989, 1990 şi 1993. Sarcina comună a acestor pseudo-creştini este, potrivit propriilor lor cuvinte, ,,dezvoltarea unui creştinism post-ideologic în care adevărul nu este un sistem”, şi în care ,,dragostea [ecumenică] prin sporirea în mod constant a intensităţii contactului dobândeşte treptat forţa mărturiei”[8]. Ca urmare a ,,intensităţii contactului” cu ereticii nepocăiţi, în 1990 şi 1993 au apărut documente fără precedent în istoria Bisericii[9], căutând să submineze autoritatea hotărârilor sinodale şi succesiunea Tradiţiei Bisericii. Rezultă că în domeniul dogmaticii chipurile nimic nu desparte Ortodoxia de monofizism. Neînţelegerile care au existat până acum sunt, chipurile, legate de interpretarea incorectă a terminologiei teologice.

În toamna anului 1990 (23-28 septembrie), la Centrul Patriarhiei Constantinopolului din Chambesy (Elveţia) a avut loc o consultaţie a Comisiei Mixte pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale sau Monofizite. Preşedintele acestei sesiuni, deja cea de-a treia, a fost Mitropolitul Damaschin al Elveţiei (Patriarhia Constantinopolului), şi secretar profesorul Vlasius Fidas (Patriarhia ortodoxă a Alexandriei). Partea monofizită a fost condusă de co-preşedinte, mitropolitul copt Bishoi, şi co-secretar, episcopul Mesrop Krikorian (Biserica din Echmiadzin a Armeniei).

Comisia a constat din 34 reprezentanţi din aproape toate Bisericile locale şi din monofiziţi din Siria, Egipt, Etiopia, Armenia şi Malabar (India). Întrunirea din 1990 de la Chambesy a avut drept rezultat Declaraţia[10] pe baza căreia şi cu scopul împlinirii paragrafului 10 al ei (privind ridicarea reciprocă a anatemelor), a fost acceptat un al doilea document comun, cel din 1993[11]. Acest document conţinea directive specifice privind metoda ridicării anatemelor şi restabilirea comuniunii liturgice depline. Evoluţia relaţiilor dintre membrii ,,ortodocşi” şi monofiziţi ai CMB demonstrează într-adevăr cum ,,îmbinarea adevărurilor parţiale[12] dobândesc forţa mărturiei !

Ar trebui notat că participanţii de ambele părţi – ortodocşi şi monofiziţi – sunt menţionaţi în textul declaraţiei ca ,,două familii” şi monofiziţii sunt numiţi ,,ortodocşi orientali”. Întregul document, care este capabil să inducă în eroare pe credincioşii neexperimentaţi din punct de vedere teologic, se bazează pe o terminologie monofizită, care, în ciuda totalei ei subtilităţi, este absolut inacceptabilă pentru ortodocşi. Scrierile Sfinţilor Părinţi care au luptat cu ereticii şi au dat în vileag vicleniile lor, ajută pe cineva să identifice trucurile necruţătoare pe care monofiziţii le întrebuinţează până astăzi.

Din Declaraţia din 1990 (paragrafele 1 şi 2) rezultă că ambele părţi au căzut de acord să condamne ereziile lui Eutihie, Nestorie şi cripto-nestorianismul lui Teodoret al Cirului. Însă, această declaraţie categoric nu este nouă, nici excepţională dacă ţinem seama de faptul că monofizismul însuşi a luat naştere dintr-o reacţie împotriva nestorianismului; şi Eutihie a fost anatematisit deja de aproape toţi monofiziţii la sfârşitul secolului al V-lea. Astfel, această părută concesie a ,,orientalilor” nu este decât un şiretlic. Acest fapt este de asemenea remarcat într-un Memorandum al Sfintei Comunităţi a Muntelui Athos: ,,[Noi denunţăm Comisia Mixtă ... ] pentru limitarea necesităţii condamnării exclusive a monofizismului radical al lui Eutihie de către monofiziţi. Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi conştiinţei Bisericii dreptslăvitoare, chiar monofizismul moderat al lui Dioscor şi Sever este erezie. Compararea anumitor formulări din Declaraţiile Comune cu exprimările similare ale patriarhilor şi teologilor monofiziţi contemporani dovedesc aderarea lor la monofizismul moderat”[13].

În paragrafele 4 şi 5, care merită multă atenţie, este expusă o perspectivă de compromis asupra învăţăturii Bisericii şi se face o încercare de a identifica hristologia ortodoxă cu erezia. Ambele paragrafe sunt un exemplu de viclenie ecumenistă care se exprimă în ,,limba Babilonului”:

Paragraful 4: ,,Ambele familii sunt de acord că firile, cu lucrările şi voinţele lor proprii, sunt unite în chip ipostatic şi firesc, fără amestecare, fără schimbare, de nedespărţit, de neseparat, şi că ele se deosebesc numai în teorie”.

Paragraful 7 vorbeşte de asemenea despre deosebirea firilor şi voinţelor Mântuitorului numai în teorie. Cu toate acestea, utilizarea expresiilor ,,numai în teorie”, ,,în închipuire”, sau ,,numai în speculaţie” pot fi interpretate cu totul în duhul monofiziţilor, adică ca o absenţă a acestei deosebiri în realitate.

Memorandumul athonit atrage atenţia de asemenea acestui fapt; când vorbeşte despre Declaraţia Comună (din 1989 şi 1990) el notează că în ele ,,există multe exprimări susceptibile de o interpretare monofizită similară învăţăturii lui Sever: ’unica fire teantropică unificată’ (Prima Declaraţie Comună) şi ’firile se deosebesc doar în teorie’ (A Doua Declaraţie Comună)”[14].

Paragraful 5 al declaraţiei necesită o explicaţie aparte: ,,Ambele familii sunt de acord că Cel care voieşte şi acţionează este întotdeauna Ipostasul unic al Logosului întrupat”.

Aşa cum am remarcat mai înainte, Declaraţia de la Chambesy din 1990 este asemănătoare cu documentele contrafăcute ale ,,Ecthesis” monotelit din secolul al VII-lea. ,,Esenţa învăţăturii eretice a lui Serghie şi Pir era tocmai atribuirea voinţelor firii Ipostasului. Conceptele de ’fire’ şi ’ipostas’ erau amestecate şi aceasta constituia esenţa monofizismului[15].

Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a împotrivit atribuirii voinţelor firii lui Hristos Ipostasului, adică amestecarea conceptelor de ,,ipostas” şi ,,fire”. Potrivit învăţăturii sale, conceptul de energie (activitate) a firii poate fi atribuit doar firii ca un întreg, şi nu ipostasului. Această învăţătură a fost afirmată la cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic. În Declaraţia de la Chambesy, aşa cum este evident din paragraful 5, voinţele şi energiile firii în Iisus Hristos sunt atribuite Ipostasului Său[16]. Cu alte cuvinte, acest paragraf este o formulare pur monotelită, reflectând ,,versiunea tradiţională şi nu o versiune nouă a străvechii erezii monotelite, cea căreia i s-au împotrivit Sfântul Maxim Mărturisitorul şi ucenicii săi, doi Anastasie, până când au murit cu moarte mucenicească, împreună cu Sfântul Martin, papa Romei, şi alţi mucenici şi mărturisitori. Această erezie a fost condamnată de mai multe ori de Sfinţii Părinţi şi de Sinoade”[17].

Se iveşte o situaţie foarte complicată când avem de-a face cu refuzul monofiziţilor de a accepta Sinodul de la Chalcedon, şi Sinoadele următoare, cel de-al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea.

Astfel, paragraful 8 proclamă:

,,Ambele familii acceptă primele trei Sinoade Ecumenice, care alcătuiesc moştenirea noastră comună. Cât despre cele patru Sinoade ulterioare ale Bisericii Ortodoxe, ortodocşii declară că, pentru ei, punctele 1-7 de mai sus sunt de asemenea învăţăturile celor patru Sinoade ulterioare ale Bisericii Ortodoxe, pe câtă vreme ortodocşii orientali socotesc această declaraţie a ortodocşilor ca fiind interpretarea lor. Având acest acord, ortodocşii orientali răspund la el în mod pozitiv.

În ce priveşte învăţătura celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe, ortodocşii orientali consimt că teologia şi practica cinstirii icoanelor propovăduite de acest Sinod sunt în acord fundamental cu învăţătura şi practica ortodocşilor orientali din vremurile străvechi, cu mult înainte de convocarea Sinodului, şi nu există un dezacord între noi în această privinţă”.

,,Răspunsul pozitiv” al ereticilor monofiziţi la cel de-al IV-lea, al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea Sinod Ecumenic, ale căror hotărâri ei le socotesc doar o ,,interpretare personală” a Bisericii Ortodoxe, nu este decât un subterfugiu care zădărniceşte lucrarea Sfinţilor Părinţi şi a Sinoadelor cu privire la învăţătura hristologică.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] Unanimitatea vătămătoare a unirii. Seria ,,Despre judecata duhovnicească” (Pagubnoe edinomyslie. Unii: istoriia i sovremennost'. Seriia: "O dukhovnom razsuzhdenii"). Ediţia a doua, Sankt Petersburg, 1996, p. 90.

[2] Arhipreot Mihail Pomazanski, Despre viaţă, credinţă, Biserică (O zhizni, o vere, o Tserkvi). Culegere de articole, ediţia a doua. Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, N.Y., 1976, p. 133.

[3] Ibid, p. 149.

[4] N.tr.: Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 177.

[5] A se compara Unanimitatea vătămătoare a unirii, p. 93.

[6] Anton Tuskarev, ,,De la erezia ecleziastico-statală la erezia dogmatică” (Ot eresi tserkovno-gosudarstvennoi k eresi dogmaticheskoi), Russkii Vestnik, Moscova, 1992, nr. 40, p. 12.

[7] Protopop profesor Teodor Zisis, op.cit., p. 7.

[8] Predica Patriarhului Ignatie al IV-lea al Antiohiei. (Pentru mai multe amănunte, a se vedea capitolul Limba Babilonului.)

[9] N.tr.: Pentru documentele adoptate, a se vedea linkurile de la începutul articolului.

[10] Cea de-a doua Declaraţie Comună şi recomandările către Biserici ale Comisiei Mixte pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale, Episkepsis, nr. 446 (1 octombrie 1990).

[11] Reuniunea Comisiei Mixte pentru Dialog între Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale, Episkepsis, nr. 498 (30 noiembrie 1993).

[12] Cuvintele folosite de Patriarhul Ignatie al IV-lea al Antiohiei în predica sa pe care le-am citat mai sus.

[13] ,,Memorandum al Sfintei Comunităţi a Muntelui Athos cu privire la dialogul dintre Bisericile Ortodoxe şi cele monofizite”, Rusia Ortodoxă [Orthodox Russia], nr. 1538, 1/14 iulie 1995, p. 2-3.

[14] Ibid., p. 2.

[15] Unanimitatea vătămătoare, p. 93.

[16] Această opinie ,,confirmă că, de exemplu, foamea, setea, frica de moarte, lipsa umană a atotştiinţei au fost trăite de Hristos nu prin firea Sa umană (aşa cum îi este felul), ci de Însuşi Ipostasul Fiului lui Dumnezeu. Potrivit cu această noţiune hulitoare Hristos a trăit nu modul omenesc de foame şi sete, ci un mod ‘al lui Hristos’ special, şi în consecinţă, în trupul Său El nu este de aceeaşi esenţă cu noi. Aceasta înseamnă distrugerea oricărei şanse de mântuire în înţelesul ortodox al cuvântului, dacă firea omenească a rămas străină lui Hristos” (Unanimitatea vătămătoare, p. 93).

[17] Ibid.

 

Episodul urmator