Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36
----------------

 

Carti in site

 

--------------------


Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/functions.php on line 194

NIHILISMUL

Rădăcina revoluţiei epocii moderne (XVII)

de ieromonah Serafim Rose

 

Episodul anterior

 

V. Dincolo de nihilism

Imaginea „omului nou” înfăţişată în aceste pagini a fost una exclusiv negativă. Mulţi dintre cei ce studiază starea contemporană a omului, în timp ce probabil vor admite adevărul unora din observaţiile noastre, le vor condamna privite în ansamblu deoarece sunt „unilaterale”. Prin urmare, pentru dreptate, noi trebuie să examinăm cealaltă latură, perspectiva „pozitivă”.

Şi într-adevăr nu poate fi pus la îndoială că pe lângă curentul disperării, dezamăgirii şi „a-umanităţii” pe care noi l-am descris ca apărând în era nihilismului, s-a dezvoltat un curent paralel al optimismului şi idealismului care a produs propriii „oameni noi”. Aceştia sunt tinerii atât idealişti cât şi practici, dispuşi şi nerăbdători să se lupte cu problemele dificile ale zilei, să răspândească idealul american sau sovietic (sau idealul mai universal, care se află deasupra acestora) în ţările „înapoiate”; oamenii de ştiinţă entuziaşti, care împing „frontierele” pretutindeni în cercetarea şi experimentarea incontestabil ,,captivante” pe care le întreprind astăzi; pacifiştii şi idealiştii non-violenţi care luptă pentru cauza păcii, frăţietăţii, unităţii lumii şi pentru depăşirea duşmăniilor vechi de secole; tinerii scriitori, „furioşi” pentru cauza dreptăţii şi egalităţii şi propovăduind – pe cât pot de bine în această lume deplorabilă – un nou mesaj al bucuriei şi creativităţii; chiar artiştii a căror imagine a omului am atacat-o nemilos, deoarece cu siguranţă intenţia lor este de a condamna lumea care a produs acest om şi astfel să arate calea mai presus de el; şi mulţimile de tineri obişnuiţi care sunt entuziaşti că trăiesc în aceste vremuri ,,captivante”, sinceri, bine intenţionaţi, privind cu încredere şi optimism către viitor, către o lume care ar putea cel puţin să cunoască fericirea în locul suferinţei. Generaţia mai vârstnică, ea însăşi prea speriată de epoca nihilismului prin care a trecut pentru a împărtăşi pe deplin entuziasmul celor tineri, are speranţe mari pentru ei; nu este cu putinţă ca, dacă „spiritul veacului” este favorabil, să se împlinească la urma urmei visele lor ?

Fără a răspunde încă la această întrebare, trebuie să punem alta, fundamentală: care este natura credinţei şi speranţei care inspiră aceste vise ? Răspunsul este evident: ele sunt în întregime o credinţă şi o speranţă lumeşti. Noutăţile artistice şi ştiinţifice, prosperitatea şi confortul, noile lumi de explorat, „pacea”, „frăţietatea” şi „bucuria”, aşa cum le înţelege mintea omului de rând: acestea sunt bunurile lumii trecătoare, şi dacă sunt urmărite cu devotamentul sincer pe care li-l dedică ,,omul nou” optimist de astăzi, ele sunt vătămătoare din punct de vedere duhovnicesc. Patria adevărată şi veşnică a omului nu este în această lume; pacea adevărată, dragostea şi bucuria lui Hristos, pe care credinciosul le cunoaşte încă din această viaţă, sunt dintr-o dimensiune cu totul diferită de parodiile lumeşti ale lor care-l umplu pe ,,omul nou” de speranţe deşarte.

Existenţa acestui „om nou”, a cărui credinţă şi speranţă sunt îndreptate exclusiv către această lume, nu este decât altă dovadă a succesului programului nihilist. „Omul nou” în forma sa „pozitivă” este luat din aceeaşi fotografie a subumanităţii pe care noi am descris-o ca fiind forma negativă. În forma negativă, el este văzut ca învins şi denaturat de o lume inumană; pesimismul şi disperarea din această imagine – şi aceasta este singura lor semnificaţie pozitivă – sunt un ultim protest neînsemnat împotriva lucrării nihilismului, în acelaşi timp în care ele sunt o mărturie a succesului ei. În forma pozitivă, „omul nou” a început să schimbe lumea, şi totodată să schimbe propria atitudine într-una de acceptare a lumii moderne care, deşi imperfectă, este singura pe care el o cunoaşte; în această imagine nu mai există conflict, deoarece omul este pe cale de a fi în întregime remodelat şi reorientat, şi astfel perfect „adaptat” la noua lume. Cele două imagini sunt una în ieşirea din moartea omului aşa cum a fost cunoscut el până acum – omul trăind pe pământ ca un pelerin, privind către Cer ca adevărata sa patrie – şi în îndreptarea către naşterea unui „om nou” exclusiv al pământului, necunoscând nici speranţă, nici disperare decât în privinţa lucrurilor acestei lumi.

Între ele, imaginile pozitive şi negative ale ,,omului nou” rezumă starea omului contemporan, omul în care deşertăciunea lumească a triumfat asupra credinţei. În acelaşi timp, ele sunt un semn al tranziţiei, o prevestire a unei schimbări majore în „spiritul veacului”. În imaginea negativă, apostazia de la adevărul creştin ce caracterizează înainte de toate epoca modernă pare să-şi fi atins limita; Dumnezeu fiind „mort”, omul creat după chipul Său şi-a pierdut natura şi a căzut în subumanitate. În imaginea pozitivă, pe de altă parte, pare să fi început o nouă mişcare; omul a descoperit noua sa natură, aceea de făptură a pământului. Epoca negării şi a nihilismului, mergând pe cât de departe s-a putut, s-a terminat; „omul nou” nu se mai interesează într-atât de adevărul creştin pentru a-l nega; întreaga sa atenţie este îndreptată către această lume.

Noua eră, pe care mulţi o numesc o eră ,,post-creştină”, este totodată era de „dincolo de nihilism” – o frază care exprimă simultan un fapt şi o speranţă. Faptul pe care îl exprimă este că nihilismul, fiind negativ în esenţă chiar dacă [este] pozitiv în aspiraţie, datorându-şi întreaga energie pasiunii sale de a distruge adevărul creştin, ajunge la sfârşitul programului său prin crearea unui ,,pământ nou” mecanizat şi a unui ,,om nou” dezumanizat: influenţa creştină asupra omului şi societăţii fiind obstrucţionată în mod eficace, nihilismul trebuie să se retragă şi să facă loc altei mişcări mai „constructive”, capabilă să acţioneze din motive autonome şi pozitive. Această mişcare, pe care o vom descrie în capitolul următor sub numele de anarhism, preia Revoluţia din punctul în care o lasă nihilismul şi încearcă să ducă mişcarea pe care a început-o nihilismul la concluzia sa logică.

Speranţa conţinută în fraza „dincolo de nihilism” este una naivă că ea are o conotaţie spirituală, ca şi una istorică, că noua eră înseamnă depăşirea nihilismului şi nu numai desuetudinea lui. Dumnezeul nihilismului, nimicul, este un gol, un vid care aşteaptă să fie umplut; cei care au trăit în acest vid şi au acceptat nimicul ca fiind dumnezeul lor nu pot decât să caute un nou dumnezeu şi să spere că el îi va scoate din era şi de sub puterea nihilismului. Astfel de oameni – nerăbdători să deducă vreo semnificaţie pozitivă din situaţia lor, nedorind să creadă că nihilismul prin care a trecut epoca noastră poate fi cu totul zadarnic – au construit o apologie în care nihilismul, oricât de rău sau regretabil poate fi în sine, este văzut ca mijlocul necesar către o finalitate dincolo de el, ca distrugerea dinaintea reconstrucţiei, ca întunericul dinaintea zorilor. Dacă întunericul, nesiguranţa şi suferinţa de acum sunt neplăcute – continuă această apologie –, ele sunt totodată binefăcătoare şi curăţitoare; dezbrăcat de toate iluziile, în miezul unei „nopţi întunecate” a îndoielii şi disperării, omul poate doar îndura aceste încercări cu răbdare şi să rămână „deschis” şi „receptiv” la ce poate aduce viitorul atotputernic. Se presupune că nihilismul este semnul apocaliptic al venirii unei ere noi şi mai bune.

Această apologie este aproape universală şi poate fi adaptată la nenumărate puncte de vedere contemporane. Perspectiva lui Goebbels privind semnificaţia esenţialmente „pozitivă” al naţional-socialismului, pe care noi am citat-o în capitolul anterior, este probabil cea mai extremă dintre astfel de adaptări. Alte versiuni mai „spirituale” ale sale au fost comune de la marea criză în gândire provocată de Revoluţia Franceză încoace. Poeţi, pretinşi profeţi şi ocultişti, ca şi oamenii mai prozaici pe care i-au influenţat aceşti vizionari, în timp ce sufereau din pricina tulburărilor vremurilor lor, au găsit consolare în gândul că ei au fost o binecuvântare tăinuită. W.B. Yeats poate fi din nou citat ca tipic pentru această atitudine.

„Iubite păsări de pradă, pregătiţi-vă de război ... Iubiţi războiul pentru oroarea lui, că credinţa poate fi schimbată, civilizaţia reînnoită ... Credinţa vine din şoc ... Credinţa este reînnoită neîncetat în încercarea grea a morţii”[1].

 

W.B. Yeats (1865-1939)

 

Mai specific, aproape aceeaşi atitudine stă la baza speranţelor contemporane cu privire la Uniunea Sovietică. Fiind „realişti”, cei mai mulţi oameni acceptă transformările sociale, politice şi economice lucrate de marxism, în timp ce dezaprobă mijloacele sale violente şi ideologia sa extremistă; în acelaşi timp, fiind optimişti şi deschişi faţă de o întorsătură mai bună a lucrurilor, oamenii au întâmpinat cu bucurie „dezgheţul” care a început odată cu moartea lui Stalin, sperând să vadă în el primele semne ale unei transformări cuprinzătoare a idealului marxist. De la „coexistenţă”, probabil, se poate trece la colaborare şi în cele din urmă la armonie.

Astfel de idei sunt rezultatul unei concepţii greşite fundamentale a naturii Revoluţiei moderne; nihilismul nu este decât o faţetă a acestei Revoluţii. Violenţa şi negarea sunt negreşit o lucrare preliminară; dar această lucrare este doar parte dintr-un plan mult mai vast al cărui sfârşit promite să fie, nu mai bun, ci incomparabil mai rău decât era nihilismului. Dacă în timpurile noastre sunt semne că era violenţei şi negării este pe sfârşite, aceasta nu are loc nicidecum pentru că nihilismul este „învins” sau „depăşit”, ci pentru că lucrarea sa este totală şi utilitatea sa a ajuns la sfârşit. Revoluţia, probabil, începe să iasă din faza ei răuvoitoare şi intră într-una mai ,,binevoitoare” – nu fiindcă şi-a schimbat voinţa sau direcţia, ci fiindcă se apropie de atingerea scopului ultim pe care nu a încetat niciodată să-l urmărească; plină de success, se poate pregăti să se relaxeze bucurându-se de acest scop.

Ultima speranţă a omului modern nu este, în realitate, decât o altă iluzie de-a sa; speranţa într-o nouă eră „dincolo de nihilism” este ea însăşi o expresie a ultimului element din programul Revoluţiei. Marxismul nu este nicidecum singurul care promovează acest program. Nu există astăzi putere mare al cărei guvern să nu fie „revoluţionar”, [nu există] nimeni într-o poziţie de autoritate sau influenţă a cărui critică a marxismului să nu meargă dincolo de propunerea unor mijloace mai bune către un final care este la fel de ,,revoluţionar”; a nega ideologia Revoluţiei în „climatul intelectual” contemporan ar însemna, cât se poate de limpede, să te condamni singur la lipsa de putere politică. Nu există dovadă mai clară decât aceasta a duhului anti-creştin al epocii noastre – cel mai profund anti-creştinism fiind desigur pseudo-creştinismul care este scopul Revoluţiei.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] W.B. Yeats, O viziune, 1937, p. 52-53.

 

Episodul urmator