----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE (XXIX)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Episodul anterior

 

26. Alianţă în minciună - unirea cu monofiziţii [continuare]

În ce priveşte asigurarea mincinoasă privind cinstirea sfintelor icoane de către ortodocşi şi eretici ca fiind deopotrivă, ,,autorii Declaraţiei de la Chambesy au acţionat necugetat, pentru a nu spune mai mult” când ei au declarat în pripă că sunt de un cuget fără a supune această chestiune unei investigaţii speciale. ,,Sună convingător doar pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu istoria cinstirii monofizite a icoanelor”[1].

Aşa cum este cunoscut din istoria Bisericii, actistismul lui Iulian de Halikarnassus, care era una din variantele cele mai radicale, dar şi cele mai persistente ale monofizismului, se distingea prin iconoclasmul său. Actistismul s-a dezvoltat printre monofiziţii armeni din secolul al VI-lea până în 1441, când catolicosatul armean a fost mutat din Sis la Echmiadzin; după aceea a fost observat acolo chiar în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, în Etiopia, se puteau vedea urmele iconoclasmului monofizit chiar la începutul secolului XX. Toate celelalte ramuri ale monofizismului au fost silite să contrabalanseze actistismul prin demonstrarea ,,cinstirii icoanelor” de către ei într-o manieră specială[2].

,,Erezia hristologică, aşa cum este cunoscut din istorie, este întotdeauna încărcată de consecinţe care afectează cinstirea sfintelor icoane – nu cauzează întotdeauna iconoclasm vădit, dar întotdeauna şi fără excepţie conduce la respingerea cinstirii icoanelor în duhul Ortodoxiei”[3].

Spre deosebire de învăţătura ortodoxă despre cinstirea icoanelor, monofiziţii fac o deosebire strictă între icoanele lui Hristos şi ale Maicii Domnului (potrivit cu falsa lor cinstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu[4]) şi icoanele sfinţilor ale căror zugrăviri ei le tratează ca pe ,,picturi evlavioase” folositoare. Din punct de vedere dogmatic, o astfel de ,,cinstire” a icoanelor sfinţilor este doar o varietate de iconoclasm şi nu are nimic în comun cu învăţătura Bisericii Ortodoxe. Marele dascăl al Bisericii, Sfântul Ioan Damaschin, în lucrarea sa Despre sfintele icoane, a făcut următoarea demonstraţie a faptului că icoanele Mântuitorului şi ale Maicii Domnului sunt egale în cinste cu icoanele sfinţilor: ,,În timpul vieţii lor, sfinţii au fost plini de Sfântul Duh, astfel că după moartea lor darul Sfântului Duh rămâne atât în sufletele lor, cât şi în trupurile lor, şezând în morminte, ca şi ... în imaginile lor sacre – nu datorită esenţei lor, ci datorită darului şi lucrării (energiilor dumnezeieşti)”[5].

Prin urmare, în sfintele icoane, în care noi cinstim pe Unul şi Acelaşi Dumnezeu, nu poate exista deosebire în cinste. ,,Învăţătura monofizită este total diferită. Pentru ei nu poate exista Dumnezeu în imaginile sfinţilor deoarece pentru ei El nu poate sălăşlui în sfinţii înşişi. ’Unica fire’ (potrivit învăţăturii lor false), care absoarbe în sine umanitatea lui Hristos, se află separată de umanitatea tuturor celorlalţi oameni, chiar şi de a sfinţilor. Firea omenească a lui Hristos Însuşi implică îndumnezeire în ’firea unică’ a lui Hristos (aşa cum rezultă din erezia monofizită), dar această ’îndumnezeire’ în sine Îl desparte pe Hristos de creştini. De aici, învăţătura monofizită despre icoanele sfinţilor ca fiind ’de categoria a doua’. Chestiunea cinstirii icoanelor dezvăluie foarte viu diferenţa dintre cele două învăţături despre o ’fire unică a lui Dumnezeu Cuvântul întrupat’ – cea a ortodocşilor şi cea a monofiziţilor de toate orientările”[6].

În pofida tuturor contradicţiilor remarcate, paragraful 9 al declaraţiei din 1990 afirmă în mod categoric:

,,9. În lumina Declaraţiei Comune asupra hristologiei şi a afirmaţiilor comune de mai sus, acum noi am înţeles limpede că ambele familii au păstrat întotdeauna cu fidelitate aceeaşi credinţă hristologică ortodoxă autentică şi continuitatea neîntreruptă a tradiţiei apostolice, cu toate că au folosit termeni hristologici în moduri diferite. Această credinţă comună şi fidelitatea continuă faţă de tradiţia apostolică trebuie să constituie baza unităţii şi comuniunii noastre”.

Astfel, ecumeniştii reduc 15 veacuri de excomunicări monofizite din Biserica Ortodoxă la o simplă neînţelegere terminologică ! Paragraful 9 al declaraţiei citat mai sus este un model de adevărată perfidie. Fără să-i fi adus pe monofiziţi mai aproape de Ortodoxie, aceşti ,,ortodocşi” care au semnat declaraţia au renunţat în realitate la Sfinţii Părinţi ai celor 4 Sinoade Ecumenice, ceea ce ,,este o situaţie fără precedent în istoria Bisericii, când Biserica Ortodoxă îşi respinge propria învăţătură pentru a face pe plac ereticilor”[7].

În decursul a 1.500 ani, care au trecut de la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, ,,nici un dascăl sau sfânt ortodox nu a învăţat vreodată că Ortodoxia este totuna cu învăţătura anti-calcedonienilor”[8]. Dimpotrivă, mulţi Sfinţi Părinţi, dascălii Ortodoxiei au dat în vileag în mod categoric erezia monofizită. Se pot numi ,,astfel de minţi înalte şi astfel de autorităţi remarcabile încât devine pur şi simplu ridicol a insista că ele au fost chipurile incapabile să înţeleagă argumentele anti-calcedoniene”[9]. Ar trebui să ajungă să amintim pe Sfântul Sofronie al Ierusalimului, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Anastasie de Sinai, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Fotie, patriarhul Constantinopolului, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Teodosie Chinoviarhul, şi ceilalţi sfinţi învăţători şi mărturisitori care au luptat fără odihnă, şi adeseori până când au murit cu moarte mucenicească, împotriva ereziilor monofizite şi monotelite, pentru a nu fi crezute argumentele susţinătorilor unirii cu anti-calcedonienii.

Care dintre ,,stâlpii” contemporani ai ecumenismului are dreptul să se facă pe sine egal cu cei care au fost preaslăviţi de Dumnezeu ? Poate vreunul dintre aceştia care îndrăznesc să pună la îndoială învăţătura minţilor luminate dumnezeieşte să afirme cu siguranţă că el este călăuzit de Sfântul Duh ?! Povăţuitori orbi [sunt] ai orbilor (Matei 15, 14), ei îşi atribuie dreptul de a-i judeca pe Sfinţii Părinţi, fiind ei înşişi prea puţin familiarizaţi cu învăţătura patristică. Protopopul profesor Teodor Zisis spune: ,,Experienţa dureroasă a discuţiilor inter-confesionale recente lasă cuiva impresia că membrilor delegaţiilor ortodoxe le lipseşte instruirea teologică sistematică, o cunoaştere a scrierilor patristice şi a hotărârilor sinodale. Reprezentanţii noştri par ca şi cum ei nu ar fi studiat niciodată cu profesori ortodocşi, ci au crescut cu literatură ecumenistă[10].

Comisia Mixtă a adoptat decizia, fără precedent în istoria Bisericii Ortodoxe, privind posibilitatea ridicării anatemelor. Paragraful 10 şi recomandările declaraţiei proclamă: ,,Ambele familii sunt de acord că toate anatemele şi condamnările din trecut care ne separă acum trebuie să fie ridicate de Biserici, pentru ca ultimul obstacol în calea unităţii şi comuniunii depline a celor două familii ale noastre să poată fi înlăturat prin darul şi puterea lui Dumnezeu. Ambele familii sunt de acord că ridicarea anatemelor şi condamnărilor se va înfăptui pe baza faptului că Sinoadele şi Părinţii anatematisiţi sau condamnaţi anterior nu sunt eretici.

Prin urmare, recomandăm Bisericilor noastre următorii paşi practici:

 

A. Ortodocşii trebuie să ridice toate anatemele şi condamnările date împotriva tuturor Sinoadelor şi Părinţilor ortodocşi orientali pe care i-au anatematisit sau condamnat în trecut.

B. În acelaşi timp, ortodocşii orientali trebuie să ridice toate anatemele şi condamnările date împotriva tuturor Sinoadelor şi Părinţilor ortodocşi pe care i-au anatematisit sau condamnat în trecut.

C. Modul în care trebuie ridicate anatemele va fi hotărât în mod individual de către Biserici.

 

Încrezându-ne în puterea Sfântului Duh, Duhul adevărului, unităţii şi dragostei, noi supunem spre examinare şi acţiune această Declaraţie Comună şi recomandările cinstitelor noastre Biserici, rugându-ne ca acelaşi Duh să ne conducă către acea unitate pentru care Domnul nostru S-a rugat şi Se roagă.

 

Chambesy, 28 septembrie 1990”[11].

 

Pe baza primei Declaraţii Comune adoptată la Mânăstirea Anba Bishoy în 1989 şi a celei de-a doua Declaraţii Comune de la Chambesy din 1990, în 1993, la acelaşi Centru al Patriarhiei Constantinopolului din Chambesy a fost elaborat încă un document. El a dat instrucţiuni precise privind ridicarea anatemelor. La lucrările acestei Comisii Mixte au luat parte 30 reprezentanţi din Albania, Austria, Marea Britanie, Grecia, Egipt, India, Cipru, Liban, Polonia, Rusia, România, Siria, SUA, Finlanda, Cehia, Elveţia şi Etiopia.

Textul comunicatului lor este următorul:

,,După sesiunea preliminară, ambele părţi s-au întâlnit separat pentru examinarea documentelor pregătite pe următoarele teme:

 

a) Care este autoritatea ecleziastică competentă pentru fiecare parte în ce priveşte ridicarea anatemelor şi care sunt premisele de restabilire a comuniunii ecleziale ?

b) Anatemele căror sinoade şi persoane pot fi ridicate în conformitate cu propunerea paragrafului 10 a celei de-a Doua Declaraţii Comune ?

c) Care este procedura fiecărei părţi în privinţa ridicării anatemei şi restabilirea comuniunii ecleziale ?

d) Cum am putea înţelege şi aplica în practică restabilirea comuniunii ecleziale în viaţa Bisericii noastre ?

e) Care sunt consecinţele canonice şi liturgice ale comuniunii depline ?”

 

După discutarea referatelor alcătuite de ambele părţi, au fost adoptate ,,în mod unanim” ,,Propunerile pentru ridicarea anatemelor”. Paragrafele 2 şi 3 ale acestor propuneri sunt:

 

,,2. Ridicarea anatemelor trebuie făcută unanim şi simultan de către întâistătătorii tuturor Bisericilor de ambele părţi, prin semnarea unui Act ecleziastic adecvat, al cărui conţinut să includă recunoaşterile de către ambele părţi că cealaltă parte este ortodoxă în toate privinţele.

3. Ridicarea anatemelor trebuie să implice că:

 

a. trebuie introdusă imediat restabilirea comuniunii depline pentru ambele părţi;

b. nu mai este aplicabilă nici o condamnare din trecut, sinodală sau personală;

c. trebuie stabilit un catalog al dipticelor[12] întâistătătorilor Bisericilor pentru a fi folosit liturgic”.

 

Este demn de remarcat că acest document nu a fost inclus (probabil din cauză că era cel mai nesăbuit ?) în publicaţiile oficiale ale Patriarhiei Moscovei. Monofiziţii, de asemenea, au păstrat negocierile lor secrete de credincioşii lor, şi documentele lor au fost publicate doar în limba armeană[13]. Nici procesele verbale ale întrunirilor acestei Comisii Mixte nu au fost publicate, fapt care-i privează pe credincioşi de orice informaţie despre activităţile susţinătorilor unirii.

Acest fapt este menţionat în Memorandumul Sfintei Comunităţi a Muntelui Athos: ,,[Noi denunţăm Comisia Mixtă ... ] pentru tendinţa de a tăinui evenimentele şi a da informaţii eronate trupului Bisericii”[14]. Se poate crede cu uşurinţă că membrii CMB tăinuiesc detaliile întrunirilor lor deoarece ei sunt conştienţi de natura întunecată şi profanatoare a cauzei pe care ei au luat-o asupra lor.

Ei se întreabă: ,,Care este autoritatea ecleziastică competentă pentru fiecare parte în ce priveşte ridicarea anatemelor ?” Biserica Ortodoxă, prin deciziile Sinoadelor Ecumenice, dă un răspuns invariabil că o astfel de autoritate nu există. Pentru a apăra Biserica de orice uzurpare, Sfinţii Părinţi au adoptat canoane care au fost insuflate dumnezeieşte. Unul dintre ele spune:

,,[...] De aici neatins fiind obştescul trupul lui Hristos Dumnezeului nostru, şi în scurt a zice: Legiuim cu ale tuturor bărbaţilor celor ce au fost bună încuviinţarea Bisericii lui Dumnezeu, care au fost luminători în lume, cuvântul vieţii ţiindu-l, credinţa a o păzi adevărată (Filippeni 2, 15, 16), şi până la sfârşitul veacului neclătită a rămâne, şi conscriptele şi dogmele lor cele de Dumnezeu predanisite. Lepădând şi noi, şi anatematisind pe toţi, pe care i-a lepădat şi i-a anatematisit (şi ei), ca pe vrăjmaşii adevărului, şi care au întărâtat cele deşarte împotriva lui Dumnezeu, şi nedreptate au cugetat spre înălţime. Iar dacă cineva dintre toţi nu vor ţine şi nu vor îmbrăţişa prozisele dogme ale bunei cinstiri de Dumnezeu, şi nu vor slăvi, şi nu vor propovădui aşa, şi s-ar apuca a meşteşugi împotriva acestora, fie anatema, după hotărârea cea acum aşezată de către proarătaţii Sfinţii şi fericiţii Părinţi, şi din creştinescul catalogul, ca un străin să se scoată şi să cadă. Că noi nici a se adaoge, nici iarăşi a se scoate după cele mai înainte hotărâte, nicidecum am socotit, sau nici măcar după orice fel de cuvânt am putut” (Canonul 1 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic)[15].

Ultimul, adică cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, a confirmat ,,cu îmbrăţişare primind dumnezeieştile canoane, şi întreg aşezământul lor şi neclătit îl întărim, care s-a aşezat de către trâmbiţele Duhului prealăudaţii Apostoli, şi de către sfintele ecumenice sinoade, şi de către cele ce s-au adunat pe alocuri, spre predarea unor aşezământuri ca acestea, şi de către Sfinţii Părinţii noştri, că de unul şi acelaşi Sfânt Duh luminându-se, au hotărât cele folositoare, şi pe cei ce ei îi dau anatemei, şi noi îi anatematisim, iar pe cei ce îi caterisesc, şi noi îi caterisim, iar pe cei ce îi afurisesc, şi noi îi afurisim; iar pe cei ce îi dau certării, şi noi aşişderea îi supunem” (Canonul 1 al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic)[16].

Apostaţii contemporani îi autorizează pe conducătorii Bisericilor să ridice anatemele incontestabile şi inviolabile. Aceştia sunt exact aceiaşi conducători care s-au arătat adeseori ei înşişi a fi năimiţi indiferenţi la prădarea turmei lor (a se vedea Ioan 10, 12).

Şi-ar putea imagina cineva mai mare neruşinare şi necuviinţă ?! Ar fi putut greşi cei 630 Sfinţi Părinţi de la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon când l-au anatematisit pe Dioscor pentru opiniile sale hristologice eretice şi pentru că l-a susţinut pe Eutihie ? Este îngăduit a plănui ridicarea anatemei de pe ereticul răutăcios care a organizat ,,Sinodul tâlhăresc” din Efes (449) şi a pricinuit atât de mult rău mărturisitorilor ortodocşi ai credinţei ?! Astăzi, ,,Biserica este într-o asemenea neorânduială, cu atât de mulţi din ierarhii ei lucrând în mod activ pentru a submina credinţa ...”[17]

Memorandumul athonit vorbeşte de asemenea despre teologia vătămătoare a ecumeniştilor ,,ortodocşi”, care primejduieşte credinţa: ,,[Noi denunţăm Comisia Mixtă ... ] pentru atacarea validităţii şi autorităţii Sfintelor Sinoade Ecumenice prin hotărârea Comisiei Mixte potrivit căreia ereziarhii anti-Calcedon Dioscor, Iacov, Sever etc nu trebuie să fie consideraţi eretici, ci ortodocşi în gândirea lor. Conştiinţa Bisericii Ortodoxe mărturiseşte că în Sinoadele Ecumenice există infailibilitatea şi autoritatea în Sfântul Duh şi refuză să accepte posibilitatea revizuirii hotărârilor unui Sinod Ecumenic de către alt Sinod Ecumenic, fără ca cel din urmă sinod să fie considerat o întrunire eretică, precum sinodul tâlhăresc din Efes. [...]

Întrebăm: ce episcop ortodox, care a depus un jurământ că va apăra Sinoadele Ecumenice şi Locale, va accepta comuniunea cu episcopii care vor discuta dacă Sinoadele Ecumenice sunt Ecumenice ?”[18]

Printre ecumeniştii ,,ortodocşi” au existat cei care au mers chiar mai departe. Astfel, episcopii români au exprimat deschis ceea ce susţinătorii unirii cu monofiziţii au ascuns cu fraze împodobite. Sfântul Sinod al Bisericii Române a exprimat în mod oficial convingerea sa că ,,anatemele au fost aruncate de Sinoadele Ecumenice asupra ereticilor într-un duh lipsit de dragoste, în vreme ce astăzi, fiindcă există dragoste, poate fi înfăptuită unirea[19]. Comentând aceasta, Memorandumul athonit spune că ,,un asemenea mod de a gândi conduce la o hulă serioasă împotriva Sfântului Duh, prin a cărui insuflare au fost luate aceste hotărâri”. Mai mult, ecumeniştii români pângăresc ,,memoria Sfinţilor Părinţi, pe care Biserica îi numeşte purtători de Dumnezeu, guri ale Cuvântului, organe ale Duhului etc”.

Potrivit canoanelor, cei care au semnat declaraţiile de la Chambesy şi cei care ,,răspândesc considerabil o erezie” nu mai pot fi consideraţi membri ai Sfintei Biserici, şi episcopii încă mai puţin, şi comuniunea cu ei ar trebui tăiată chiar ,,înainte de o cercetare sinodală” (Canonul 15 al Sinodului I-II).

Rezultatele ,,Sinodului tâlhăresc” de la Chambesy, aşa cum l-au numit ortodocşii, nu au fost fără spor în a afecta vieţile Bisericilor locale, care sunt membre ale CMB. ,,Este binecunoscut faptul că se depune un efort considerabil pentru o unire rapidă între ortodocşi şi monofiziţi, în ciuda diferenţelor dogmatice încă existente şi a problemelor ecleziologice nerezolvate”[20].

Încă din 1992, Patriarhul Ignatie al IV-lea al Antiohiei a reglementat în mod oficial detaliile unificării comunităţilor Bisericii sale cu cele ale monofiziţilor. El a emis chiar o enciclică specială[21] care expune un model de slujbă ortodoxo-monofizită comună. Urmând exemplul Acordului de la Balamand, Patriarhia Antiohiei a încheiat un acord cu Biserica monofizită a Antiohiei privind recunoaşterea reciprocă ca ,,Biserici Surori” prevăzând comuniune euharistică, căsătorii şi convocări comune ale sinoadelor episcopilor[22].

Patriarhul Moscovei conduce acum în mod regulat slujbe de rugăciuni comune cu catolicosul armean şi are discuţii la nivel înalt cu el ,,despre fuziunea ulterioară a celor două Biserici Surori”. Mitropolitul Chiril (Gundiaev) de Smolensk[23] (Patriarhia Moscovei) exprimă opinia că dialogul cu necalcedonienii este încheiat în mod formal; ,,următoarea etapă este ratificarea de către Biserici” a acordului semnat împreună la Chambesy, de vreme ce ,,părţile au căzut de acord că, în ciuda anumitor diferenţe în terminologie, ele au aceeaşi credinţă”[24]. Profanarea sfintelor locuri nu-i tulbură pe apostaţi. Astfel, în iulie 1996, clericii Bisericii Ortodoxe Ucrainene din jurisdicţia Patriarhiei Moscovei au slujit împreună cu patriarhul monofizit al Etiopiei în timpul vizitei celui din urmă la Mânăstirea Peşterilor din Kiev[25].

Se pot enumera mult mai multe exemple de fărădelegi legitimate la Chambesy. Dar exemplele date ar trebui să ajungă pentru a ajunge la concluzii descurajatoare, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a ne împotrivi acestei trădări a Ortodoxiei care se apropie cu repeziciune.

Cât despre monofiziţi, dialogurile lor cu ortodocşii au demonstrat că ei nu intenţionează să se pocăiască de erezia lor. Modul lor încâlcit de a se exprima şi evitarea meticuloasă a oricăror declaraţii cuprinzătoare face imposibilă reunificarea lor efectivă cu Biserica Ortodoxă. Ar trebui subliniat că credincioşii ortodocşi, mişcaţi de duhul creştin al dragostei, ar saluta în mod sincer întoarcerea anti-calcedonienilor, care au căzut într-o eroare dogmatică gravă. ,,Însă, această unitate nu este atât de dezirabilă încât noi ar trebui să abandonăm Ortodoxia pentru a o înfăptui. Ortodoxia este ceea ce sugerează numele ei – dreapta credinţă. Monofiziţii s-au abătut de la această dreaptă credinţă şi dacă dorinţa lor pentru unitate nu este întemeiată pe o dorinţă de a restabili dreapta credinţă, atunci este întemeiată pe motive false şi trebuie respinsă. Pentru a restabili dreapta credinţă este esenţială o recunoaştere a erorii. Aceasta nu înseamnă a se umili. Departe de ea, înseamnă a clarifica pentru ortodocşi şi monofiziţi adevărurile veşnice pe care ortodocşii le-au păstrat şi pe care monofiziţii acum, pesemne, doresc să le reafirme. O recunoaştere a erorii trebuie urmată de acceptarea necondiţionată a celor 7 Sinoade Ecumenice”[26]. Nu este cu putinţă a încălca ceva în teologie fără cele mai grave consecinţe pentru întreaga Biserică. ,,Sfinţii Părinţi erau conştienţi de aceasta, şi ei au considerat că singura cale care duce către împăcarea cu ereticii era pocăinţa lor şi adoptarea de către ei a Ortodoxiei”[27].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] Ibid., p. 95.

[2] Ibid.

[3] Ibid.

[4] Această chestiune teologică necesită o atenţie deosebită şi este dincolo de scopul lucrării de faţă.

[5] Sfântul Ioan Damaschin, Despre sfintele icoane (O sviatykh ikonakh), Sankt Petersburg, 1893, cap. 1, 19.

[6] Unanimitatea vătămătoare, p. 97.

[7] Protopop profesor Teodor Zisis, op.cit., p. 23.

[8] Ibid., p. 11.

[9] Ibid.

[10] Ibid., p. 12.

[11] Semnatarii acestui document au fost: din partea Bisericii Ortodoxe: co-preşedinte – mitropolitul Damaschin, al Patriarhiei Constantinopolului; secretar – profesor Vlasius Fidas, Patriarhia ortodoxă a Alexandriei. Din partea monofiziţilor: co-preşedinte – Mitropolitul Bishoi al Bisericii Copte; secretar – episcop dr. Mesrop Krikorian, al Bisericii Armene din Echmiadzin.

Mai jos este lista participanţilor la Comisia Mixtă.

 

Ortodocşi:
Profesorul Athanasius Araniti, Mitropolitul Hrisostom de Peristria, Profesorul părinte George Dragas – din Patriarhia Constantinopolului.
Părintele Tadros Malatii, Părintele George Kondorfa, Mitropolitul Khodr, Mitropolitul Eustafie – din Patriarhia Antiohiei.
Dl. Nikolai Zabolotsky, Dl. Grigory Skobei – din Patriarhia Moscovei.
Profesorul Stojan Gosvec – din Patriarhia Serbiei.
Dr. Ivan Zhelev Dimitrov – din Patriarhia Bulgariei.
Mitropolitul David de Sukhumi, dl. Boris Gagua – din Patriarhia Georgiei.
Mitropolitul Peter de Aksum – din Patriarhia Alexandriei.
Episcopul Varnava de Salamis – din Biserica Ciprului.
Profesorul Andreas Papabasiliu, Mitropolitul Meletie de Nicopolis, Profesorul Părinte John Romanides – din Biserica Greciei.
Episcopul Ieremia de Wraclaw (Breslau), Episcopul Hristofor de Olomouc – din Biserica Ortodoxă Polonă.
Părintele Joseph Hauser – din Biserica Ortodoxă a Cehoslovaciei.
Părintele Heikki Hettunen – din Biserica Ortodoxă a Finlandei.

Monofiziţi:
Mitropolitul Paul Mar Gregory – din Biserica Ortodoxă Orientală a Siriei.
Dr. Joseph M. Faltas, secretar adjunct – din Biserica (Ortodoxă) Orientală Coptă.
Episcopul Serapion – din Patriarhia Alexandriei.
Matta Rum – din Biserica Ortodoxă Orientală a Siriei.
Arhiepiscop Mesrop Kasheshian – din Biserica Armeană din Echmiadzin.
Arhiepiscop Abba Garima, Habta-Mariam Harkine – din Biserica Ortodoxă a Etiopiei.

 

[12] Diptic – o broşură în care sunt enumerate numele persoanelor care sunt pomenite în timpul liturghiei. În contextul dat, dipticul semnifică o succesiune strictă, dinainte stabilită, a întâistătătorilor Bisericilor care sunt în comuniune liturgică unele cu altele.

[13] Unanimitatea vătămătoare, p. 84.

[14] ,,Memorandum ...”, p. 3.

[15] N.tr.: Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 177-178.

[16] Pidalion, p. 242.

[17] Monah Luca (Murianka), ,,Comentariu asupra ultimelor recomandări ale Comisiei Mixte pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale” (Commentary on Latest Recommendations of the Joint Commission for Theological Dialogue between the Orthodox and Oriental Orthodox Churches), Viaţa Ortodoxă (Orthodox Life), Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, NY, nr. 3, 1991, p. 15.

[18] ,,Memorandum ...”, p. 3.

[19] Citat în ,,Memorandum ...”, p. 4

[20] Ibid., p. 2.

[21] A se vedea jurnalul lunar Cuvântul (The Word), aprilie 1992.

[22] N.tr.: A se vedea Măsuri concrete în relaţia dintre ortodocşi şi monofiziţi.

[23] N.tr.: Actualul patriarh al Moscovei şi întregii Rusii.

[24] Citat în Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), nr. 1574, 1/14 ianuarie 1997, p. 16.

[25] Mesagerul Adevăratei Biserici Ortodoxe (Vestnik IPTs), nr. 3, 1996. Citat în Rusia Ortodoxă (Orthodox Russia), nr. 1568, 1/14 octombrie, 1996, p. 16.

[26] Monah Luca (Murianka), ,,Comentariu ...”, p. 16-17.

[27] Protopop profesor Teodor Zisis, op.cit., p. 11.

 

Episodul urmator