----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Ambasador la Constantinopol (VII)

– Martor ocular al genocidului armenilor –

 

Episodul anterior

 

Talaat explică de ce îi ,,deportează” pe armeni

A durat un timp până când Ambasada Americană a aflat despre atrocităţile la care erau supuşi armenii, cu toate detaliile lor macabre. În ianuarie şi februarie au început să ne parvină rapoarte fragmentare, dar prima reacţie a fost aceea de a le considera simple manifestări ale tulburărilor care se ţineau lanţ de mulţi ani în provinciile armeneşti. Când am primit rapoarte de la Urumia, Enver şi Talaat le-au etichetat drept nişte exagerări aiurite, iar când am aflat pentru prima oară de tulburările de la Van, cei doi demnitari turci mi-au declarat că nu este vorba decât de o răzmeriţă care avea să fie pusă urgent sub control.

Îmi dau seama acum de un lucru, care în acele prime luni nu reieşea atât de clar, şi anume că guvernul turc era hotărât să ascundă aceste veşti de restul lumii cât mai mult timp cu putinţă. Intenţia era evident ca Europa şi America să afle despre anihilarea naţiunii armene abia după ce aceasta avusese loc. Statele Unite ale Americii fiind ţara care trebuia în mod special ţinută la distanţă, turcii recurgeau la cele mai neruşinate strategeme, atunci când venea vorba despre această situaţie, în discuţiile cu mine şi cu oamenii mei.

 

Personalul ambasadei americane în vremea lui Henry Morgenthau

 

La începutul lui aprilie, autorităţile au arestat vreo 200 armeni din Constantinopol şi i-au expediat către interiorul ţării. Printre cei deportaţi atunci erau cadre didactice, lideri sindicali, figuri proeminente în domeniile industriei şi finanţelor. Pe mulţi îi cunoşteam şi de aceea m-am interesat personal de soarta lor. Când l-am întrebat pe Talaat de ce fuseseră alungaţi, mi-a răspuns că guvernul acţionase în legitimă apărare. Armenii din Van, mi-a spus el, se dovediseră deja adepţi ai revoluţiei; iar despre acei lideri de opinie din Constantinopol ştia că purtau corespondenţă cu ruşii şi, deci, avea toate motivele să se teamă că puneau la cale o insurecţie împotriva guvernului central. Soluţia cea mai sigură era să-i trimită la Angora şi în alte oraşe din interiorul ţării. Dar acelaşi Talaat a negat că această măsură ar fi făcut parte din cine ştie ce plan general, concertat, de a curăţa capitala de armeni şi m-a asigurat că de grosul populaţiei armeneşti din Constantinopol nu avea nimeni de gând să se atingă.

Însă curând după aceea, relatările din interiorul ţării au devenit mai detaliate şi mai îngrijorătoare. Retragerea flotei aliaţilor din strâmtoarea Dardanele a produs o mutaţie vizibilă în atmosfera generală. Până atunci existaseră o mulţime de indicii că lucrurile nu erau în regulă în provinciile armeneşti; dar când, în cele din urmă, a devenit clar pentru toată lumea că aliaţii tradiţionali ai Armeniei – Anglia, Franţa şi Rusia – nu puteau face nimic pentru a veni în sprijinul acelei populaţii persecutate, masca a fost dată la o parte fără ezitare.

În aprilie mi s-a ridicat brusc privilegiul de a comunica prin cifru cu consulii americani. Scrisorile erau supuse şi ele celei mai severe cenzuri. Asemenea măsuri nu puteau însemna altceva decât că în Asia Mică se petreceau lucruri pe care autorităţile ţineau cu tot dinadinsul să le ascundă. Nu au reuşit însă. Deşi orice deplasare se lovea de tot felul de dificultăţi, unii americani, în special misionarii, au reuşit să ajungă în locurile acelea. După aceea stăteau ore în şir în biroul meu şi-mi povesteau, cu lacrimile şiroindu-le pe obraji, despre ororile pe care le fusese dat să le vadă. Pe mulţi dintre ei, şi bărbaţi şi femei, îi îmbolnăviseră de-a dreptul scenele la care fuseseră martori. De multe ori îmi aduceau scrisori de la consulii americani, care confirmau cele mai îngrozitoare povestiri şi conţineau multe alte detalii imposibil de reprodus.

Ideea generală care reieşea din aceste relatări directe era aceea că răutatea pură şi brutalitatea felului de a fi al turcului, devenite celebre de-a lungul secolelor, de astă dată depăşeau orice limită. O singură speranţă mai rămăsese, mi s-a spus, pentru ca aproape 2 milioane de oameni să scape de masacre, foamete şi chiar mai rău, şi anume capacitatea de influenţă a Statelor Unite ale Americii. Purtătorii de cuvânt ai acelei populaţii condamnate afirmau că, dacă ambasadorul american nu reuşea să-l convingă pe turc să lase în jos braţul distrugător, întreaga naţiune armeană avea să dispară. Nu numai misionarii americani şi canadieni făceau asemenea apeluri. Câţiva dintre colegii lor germani, şi bărbaţi şi femei, m-au implorat şi ei să intervin, confirmându-mi cele mai cumplite lucruri pe care le aflasem şi denunţându-şi fără nici o reticenţă propria ţară. Nu-şi ascundeau sentimentul de ruşine pe care-l încercau ca germani, ştiind că naţiunea lor se aliase cu un popor care se putea preta la asemenea infamii, dar cunoscând prea bine politica germană ştiau că Germania nu ar fi intervenit. Din partea kaiserului nu avea nici un rost să aştepţi vreun gest, ziceau ei, singură America mai putea să oprească masacrele.

Tehnic vorbind, bineînţeles, nu aveam nici un drept să mă amestec. Din punct de vedere juridic şi oricât de cinic ar fi sunat, tratamentul aplicat de guvernanţii turci supuşilor turci era o problemă strict internă a Turciei; în măsura în care nu erau afectate viaţa americanilor şi interesele americane, problema nu intra în sfera de preocupări a guvernului american. Când l-am abordat pentru prima oară pe Talaat în legătură cu armenii, mi-a atras atenţia asupra acestui fapt imediat şi în termeni lipsiţi de orice echivoc. Acea discuţie a fost printre cele mai animate pe care le avusesem cu el până atunci. Doi misionari tocmai apelaseră la mine, povestindu-mi cu lux de amănunte grozăviile petrecute la Konia. După ce i-am ascultat, nu m-am mai putut abţine şi m-am deplasat neîntârziat la Sublima Poartă.

Mi-am dat seama din prima clipă că Talaat era prost dispus, de-a dreptul furibund. De luni de zile se străduia să obţină eliberarea a doi dintre prietenii săi apropiaţi, Aiub Sabri şi Zinun, care fuseseră făcuţi prizonieri de englezi în Malta. Faptul că nu reuşea era pentru el un motiv de continuă supărare şi iritare. Tot timpul vorbea numai despre asta, căuta mereu alte soluţii de a-i aduce înapoi în Turcia şi nu pierdea nici o ocazie de a apela la mine pentru acest lucru. Intrigantul turc din el se înfuria peste măsură la gândul că prietenii lui stăteau închişi, iar noi, când îl găseam aşa, ziceam că Talaat este într-o ,,dispoziţie Aiub Sabri”. Ei bine, în dimineaţa respectivă, când am ajuns la Ministerul de Interne, Talaat era într-una dintre cele mai proaste ,,dispoziţii Aiub Sabri”. Trăsese alte sfori pentru eliberarea celor doi şi, o dată în plus, dăduse greş. Ca de obicei, a căutat să păstreze aparenţele de calm şi politeţe faţă de mine, dar îmi răspundea scurt şi tăios şi stătea ţeapăn ca un buldog, cu încheieturile mâinilor proptite în masă, semn că nu-mi alesesem bine momentul de a încerca să-i trezesc vreun sentiment de milă sau de remuşcare. Pentru început i-am pomenit de un misionar canadian, un anume doctor McNaughton, care fusese maltratat în Asia Mică.

- Este agent englez, mi-a întors-o el, şi avem şi dovezi în acest sens.

- Arătaţi-mi-le şi mie, i-am cerut.

- Nu mişcăm un deget pentru englezi şi canadieni până nu-i eliberează pe Aiub şi Zinun.

- Dar mi-aţi promis că englezii aflaţi în serviciul american vor fi trataţi drept americani, am insistat eu.

- Se poate să fi promis, a exclamat ministrul, dar o promisiune nu poate fi ţinută la infinit. Uitaţi, acum îmi retrag acea promisiune. Orice promisiune are un termen.

- Dar dacă o promisiune nu creează obligaţii, cu ce mai rămânem ?, l-am întrebat.

- Cu o garanţie, mi-a răspuns el prompt.

Această subtilă distincţie turcă era destul de interesantă din punct de vedere metafizic, dar eu aveam lucruri mai practice de discutat cu el atunci. Am început deci să-i vorbesc despre armenii din Konia, dar nici n-am apucat bine să spun câteva cuvinte, că Talaat a adoptat o atitudine şi mai belicoasă. A făcut nişte ochi mari şi, strângând din dinţi, s-a aplecat înspre mine şi m-a întrebat pe un ton răstit:

- Şi ei sunt americani ?

Implicaţiile întrebării nu aveau nimic diplomatic în ele. Era modul lui brutal de a-mi spune că nu mă privea. Într-o clipă spusese atât de multe cu atât de puţine cuvinte.

- În armeni nu poţi avea încredere, a continuat el. Şi apoi, ce facem noi cu ei nu este problema Statelor Unite.

I-am spus că mă consideram un prieten al armenilor şi că mă tulbura felul în care erau trataţi. Dar el a dat din cap, în semn că refuză să discute pe această temă. Mi-am dat seama că n-aş fi câştigat nimic dacă insistam atunci, aşa că am trecut la un alt supus britanic care nu era tratat cum trebuie.

- Este englez, nu ?, a răspuns Talaat. Fac ce vreau cu el.

- Puteţi să-l şi mâncaţi, dacă vreţi, am exclamat eu.

- Nu, asta nu, mi-ar cădea greu la stomac, a zis el, sărind de la o stare de spirit la alta. Gott strafe England – Bat-o Dumnezeu de Anglie !, a adăugat apoi, ca să văd eu că ştie câteva cuvinte nemţeşti. Iar în legătură cu armenii dvs., puţin ne pasă nouă de viitor ! Noi trăim în prezent şi atâta tot ! Cât despre englezi, vă rog să telegrafiaţi la Washington că nu vom face nimic pentru ei până când nu le dau drumul lui Aiub Sabri şi lui Zinun !

Apoi s-a aplecat în faţă, şi-a dus mâna teatral la inimă şi mi-a spus pe englezeşte – probabil că asta era tot ce ştia din limba engleză:

- Aiub Sabri ... frate ... la mine ...

Eu însă am profitat de moment ca să pledez, o dată în plus, în favoarea doctorului McNaughton.

- Dar nu-i american, este canadian, a obiectat Talaat.

- Este cam acelaşi lucru, am zis eu.

- Mă rog, mi-a întors-o el, atunci, dacă-i dăm drumul, îmi promiteţi că Statele Unite vor anexa Canada ?

- Vă promit, am zis eu şi am izbucnit amândoi în râs la această glumă.

- Ori de câte ori veniţi aici, a zis Talaat, în încheierea discuţiei, îmi luaţi câte ceva. Bine, de acord, vi-l dau înapoi pe McNaughton !

Sigur că această audienţă nu-mi dădea mari speranţe în privinţa armenilor. Dar Talaat nu se găsea întotdeauna într-o ,,dispoziţie Aiub Sabri”. Uneori, sărea de la o stare la alta aproape la fel de uşor ca un copil: azi îl găseam încruntat şi refuza orice îi ceream, a doua zi râdea cu gura până la urechi şi nu trebuia să-i cer şi a doua oară, ca să obţin ceva de la el. Prudenţa îmi spunea, deci, să aştept una dintre pasele lui ceva mai bune şi abia atunci să-l abordez în chestiunea care aţâţa cel mai mult barbarismul din firea lui. O asemenea ocazie s-a ivit la scurt timp după întrevederea despre care am pomenit mai înainte. M-am dus din nou să discut cu Talaat şi primul lucru pe care l-a făcut, când m-a văzut intrând în biroul lui, a fost să scoată din sertar un teanc de telegrame galbene.

- De ce nu ne daţi nouă banii ăştia ?, m-a întrebat el rânjind, în loc de bună ziua.

- Ce bani ?, m-am mirat eu.

- Aveţi aici o telegramă din America, prin care vi se trimit o grămadă de bani pentru armeni. N-ar trebui să-i folosiţi pentru ei; daţi-ni-i nouă, turcilor, că şi noi avem nevoie de bani la fel de mult ca armenii.

- N-am primit nici o telegramă în acest sens, i-am răspuns eu.

- Nu, n-aţi primit, dar veţi primi, a încuviinţat el din cap. Ştiţi cum este, telegramele dvs. ajung întotdeauna mai întâi la mine. După ce le citesc, vi le trimit.

Această afirmaţie era adevărul gol-goluţ. În fiecare dimineaţă, toate telegramele necifrate primite la Constantinopol erau îndreptate spre Talaat, care le citea şi-şi dădea acordul să fie redirecţionate către destinatari. Dovadă că nici telegramele ambasadorilor nu făceau excepţie de la această cenzură, deşi bineînţeles la mesajele cifrate nu se băga nimeni. În mod normal, ar fi trebuit să protestez împotriva unei asemenea proceduri care-mi încălca drepturile, dar felul absolut franc în care Talaat a recunoscut că-mi viola corespondenţa, ba chiar mi-a fluturat pe sub nas propriile mele telegrame, mi-a oferit ocazia nesperată de a aborda subiectul interzis.

Dar şi atunci, ca de atâtea alte ori, Talaat mi-a răspuns evaziv, fără să spună de fapt nimic, în schimb mi-a dat toată măsura ostilităţii lui faţă de interesul trezit în opinia publică americană de chestiunea armenească. Mi-a explicat că politica lui în privinţa armenilor era motivată de corespondenţa neîntreruptă dintre armeni şi ruşi. După toate aceste discuţii cu Talaat, în mintea mea s-a format convingerea fermă că el era duşmanul cel mai neobosit al acestei populaţii bătute de soartă. De pildă, găsesc în jurnalul meu, la data de 3 august, următoarea însemnare: ,,Talaat mi-a lăsat impresia că doreşte cu tot dinadinsul să-i distrugă pe amărâţii de armeni”.

 

Episodul urmator