----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Despre moarte şi înviere (V)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

III. Cuvântul lui Dumnezeu despre viaţa de după viaţă

Sfânta Scriptură cuprinde multe descoperiri despre viaţa viitoare, care ne aşteaptă după această viaţă. Către această viaţă viitoare se îndreaptă cugetele noastre când ne vorbeşte, într-un chip sau altul, fie despre nemurirea sufletului omenesc, fie despre învierea din morţi, fie despre dreapta Judecată a lui Dumnezeu, care se va petrece după moartea noastră, când se va răsplăti fiecăruia după faptele lui – lucru amintit atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament (potrivit Psalmi 61, 13; Matei 16, 27; Romani 2, 6; Apocalipsis 2, 23). Cuvintele de pe urmă din Simbolul de credinţă: ,,Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie” sunt o sinteză a învăţăturii scripturistice despre viaţa de după viaţă.

A nega învăţătura despre viaţa veşnică de după cea vremelnică înseamnă a nega nu doar Sfânta Scriptură ca fiind cuvântul lui Dumnezeu, loc în care acest adevăr este descoperit, ci şi pe Însuşi Dumnezeu care l-a descoperit pe el. Iar dacă există Dumnezeu nemuritor, atunci există şi viaţă veşnică pentru făpturile pământeşti raţionale, zidite după chipul lui Dumnezeu. Viaţa veşnică presupune neapărat nu doar nemurirea sufletului omenesc, ci şi arătarea lui înaintea Judecăţii lui Dumnezeu, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Noi toţi trebuieşte să ne arătăm înaintea divanului lui Hristos; ca să ia fiecare după cum a făcut, cele ce s-au lucrat prin trup, ori bine, ori rău (II Corinteni 5, 10).

Această înaltă credinţă a fost tezaurul de nădejde al tuturor cinstitorilor de Dumnezeu pe parcursul întregii istorii omeneşti. Ea şi astăzi îi însufleţeşte pe credincioşii în Hristos şi va exista până la sfârşitul lumii.

Însă, pe lângă credincioşi, există alţi oameni care neagă adevărul despre nemurirea sufletului omenesc şi despre învierea trupurilor. Încă de pe vremea lui Hristos au existat asemenea oameni. Astfel au fost saducheii, constituiţi într-un partid politico-religios puternic, care respingea – fiind împotriva fariseilor – lumea spirituală a îngerilor, nemurirea sufletelor, învierea trupurilor şi judecata de pe urmă a lui Dumnezeu. În Faptele Apostolilor citim: Saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh; iar fariseii le mărturisesc amândouă (Faptele Apostolilor 23, 8).

Hristos a respins rătăcirea saducheilor prin câteva cuvinte scurte, luate din Vechiul Testament. Potrivit legii lui Moisi, dacă cineva murea fără urmaşi, fratele lui trebuia să ia în căsătorie pe soţia acestuia, ca să ridice urmaşi fratelui repauzat. Folosindu-se de această lege, saducheii doreau să aşeze într-o situaţie fără ieşire pe Mântuitorul şi învăţătura Lui despre învierea morţilor şi despre viaţa în veacul viitor. Cu acest scop L-au întrebat: căruia dintre cei şapte fraţi, care a luat pe rând pe una şi aceeaşi femeie – căci femeii îi muriseră toţi soţii, neavând copii – va fi aceea soţie la învierea din morţi ? Vă rătăciţi neştiind scripturile – le-a răspuns lor Hristos –, nici puterea lui Dumnezeu; că la înviere nici se însoară nici se mărită, ci ca îngerii lui Dumnezeu în cer sunt. Iar pentru învierea morţilor, au nu aţi citit ceea ce s-a zis vouă de la Dumnezeu, grăind: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov ? Nu este Dumnezeu, Dumnezeu al morţilor, ci al viilor (Matei 22, 29-32).

Fericitul Teofilact explică: ,,Dumnezeu nu este Dumnezeu al celor care nu sunt, ci [...] al celor vii, al celor care îşi continuă existenţa lor. El nu a spus: ,,Eu am fost”, ci spune: ,,Eu sunt”. Deşi protopărinţii noştri au murit, cu toate acestea, ei continuă să trăiască cu nădejdea în înviere ... Dumnezeu nu este Dumnezeu [...] al celor care au pierit pe de-a întregul, ci Dumnezeu al celor vii, adică al acelora care au suflet nemuritor şi care cândva vor învia, deşi acum au murit doar cu trupul”.

Răspunsul lui Hristos îi va ruşina, tăind pofta vrăjmaşilor Lui să mai continue disputa.

După dărâmarea Ierusalimului, în anul 70 d.Hr., saducheii au dispărut din istorie ca partid, însă nu a pierit, din păcate, învăţătura lor mincinoasă, care este o icoană a necunoaşterii Scripturii şi a puterii lui Dumnezeu. Aceasta există şi chiar se răspândeşte şi în zilele noastre sub forma feluritelor tipuri de secte şi învăţături raţionaliste. Astăzi, adventiştii, mai cu seamă, neagă cu vehemenţă nemurirea sufletului omenesc, iar feluriţi raţionalişti resping, în general, existenţa sufletului ca principiu nemuritor şi spiritual în om. Unii teologi căzuţi, săgetaţi de libera cugetare, împărtăşesc nedreapta părere că în Vechiul Testament nu ar exista chipurile învăţătura despre nemurirea sufletului omenesc, nici credinţa în învierea trupurilor. După alţii, acolo există un tablou al coborârii sufletului celui ce părăseşte această lume în şeol (iad), unde ar rătăci ca o umbră, iar aceasta nu ar fi o existenţă adevărată. Abia după robia babiloniană s-ar fi născut chipurile învăţătura despre învierea trupurilor, prin care viaţa de după moarte a căpătat o valoare nepreţuită.

Toate aceste puncte de vedere nu se pot susţine la o confruntare cu Sfânta Scriptură. Atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament există răspunsuri clare în privinţa nemuririi sufletului omenesc, a învierii morţilor şi a Judecăţii lui Dumnezeu, care ne aşteaptă pe fiecare dintre noi. Şi în Vechiul, şi în Noul Testament dumnezeiasca descoperire este una şi aceeaşi, deşi Vechiul Testament cedează în faţa Noului Testament în privinţa limpezimii şi plinătăţii expunerii. Dumnezeu nu S-a contrazis, ca să înveţe în Vechiul Testament una, iar în Noul Testament alta.

În istorisirea despre zidirea apogeului creaţiei, Scriptura spune: Şi au făcut Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu (Facerea 2, 7), adică a primit suflet nemuritor, fapt care nu s-a spus despre nici o altă făptură pământească ! De ce Dumnezeu a suflat în om suflet viu, pe care animalele nu îl au şi pentru ce mai apoi Mântuitorul va spune că acest suflet este mai scump decât întreaga lume (potrivit Matei 16, 26) ? De ce Ziditorul i-a dăruit omului această scânteie dumnezeiască, ceva din nespusa plinătate a vieţii Lui veşnice ? De ce Dumnezeu a aşezat în sufletul omului atâtea şi atâtea înalte însuşiri, precum conştienţa de sine, raţiunea şi conştiinţa, şi de ce doar pe el îl cheamă dintre toate făpturile pământeşti ca să-I slujească Lui ? De ce a aşezat în inima lui atâtea năzuinţe înalte şi sfinte ? Oare ca să existe omul înaintea ochilor atotvăzători ai lui Dumnezeu doar pentru scurtă vreme şi după aceea, asemenea unei efemeride dănţuind în văzduh, să piară în veci ? Şi este un lucru încă mai important: de ce Dumnezeu a făgăduit, iar mai apoi a trimis pe pământ să răscumpere din păcat neamul omenesc pe Fiul Său Unul-Născut cel preaiubit ? De ce a murit Mântuitorul pe cruce ? De ce a plătit cu moartea Sa de pe Golgota datoria păcatului pentru fiecare dintre noi, dacă noi şi după această mare răscumpărare vom fi osândiţi – după rătăcirea saducheilor şi a urmaşilor lor de astăzi – ca să murim în veac şi să ne prefacem într-un pumn de cenuşă ?

Iată ce nedumeriri fundamentale şi fără de răspuns ridică concepţia saducheilor, după care chipurile nu ar exista în Vechiul Testament învăţătura despre nemurire. Această concepţie este întru totul neadevărată. Chiar pentru patriarhii vechi-testamentari plăcuţi ai lui Dumnezeu moartea a fost nu pieire pe veci, ci strămutare la cei ai lor plecaţi mai dinainte pe lumea cealaltă: Avraam a murit întru bătrâneţi bune, bătrân şi plin de zile şi s-a adăugat lângă poporul său (Facerea 25, 8). Scriitorul biblic nu spune: ,,A murit Avraam şi s-au încheiat toate cu el. Sufletul lui a pierit ca un fum, iar trupul lui a putrezit”. Nu ! El spune: Avraam ... s-a adăugat lângă poporul său, adică la cei repauzaţi ai săi.

Expresia Avraam a murit ... şi s-a adăugat lângă poporul său nu se referă la îngroparea lui, după cum o tâlcuiesc unii raţionalişti, căci această expresie s-ar fi arătat pe deplin neadevărată. Avraam nu a fost îngropat acolo unde au fost îngropaţi ai săi. Strămoşii săi au trăit şi au murit în Urul Haldeei. Tatăl său, Tara, a murit în Haran, unde a fost şi îngropat. Iar Avraam a fost îngropat în locul lui de îngropare, şi anume în peştera din ogorul lui Macpela, în pământului Hanaanului (potrivit Facerea 23, 19; 25, 9-10). Deşi nu a fost îngropat lângă ai săi, el s-a adăugat acestora; deşi trupul lui nu se odihnea lângă trupurile acestora, ceea ce alcătuia fiinţa lui, şi anume duhul lui nemuritor, s-a adăugat la sufletele alor săi, intrând în strânsă legătură cu ele. Sufletul lui, trăind după moarte, a mers către repauzaţii care trăiau şi ei.

 

Peştera din Macpela, schiţă de Vincent Van Gogh, 1877

 

Şi la Isaac citim că s-a adăugat la norodul său (potrivit Facerea 35, 29). Iacov însă, înşelat de fiii săi cum că iubitul său fiu Iosif a fost mâncat de o fiară sălbatică, a răspuns astfel la mângâierile lor neîntemeiate: Mă voiu pogorî în Iad la fiul meu plângând (Facerea 37, 35).

Aici trebuie să ne întoarcem atenţia către două lucruri: 1) Iacov nu-l socoteşte pe fiul său Iosif ca fiind pierdut cu duhul. El nădăjduieşte să-l vadă în şeol (iad); şi 2) prin cuvântul iad el desemnează locaşurile tainice de dincolo ale celor care au murit, numite evreieşte şeol, unde până la Hristos toţi oamenii, chiar drepţii, coborau cu sufletele lor, căci raiul era închis ca urmare a căderii în păcat.

Despre Iacov citim de asemenea: Şi a încetat Iacov a învăţa pre feciorii săi, şi tinzându-şi picioarele sale pre pat a murit, şi s-a adăugat la poporul său (Facerea 49, 33).

Privind din înalt, înţeleptul Solomon a spus înaintea robului din Babilon cuvintele însemnate: Toate câte le-au făcut, bune sunt în vremea sa, şi tot veacul [veşnicia] l-au dat în inimile lor (Eclisiastul 3, 11). Tot el a spus: Şi mai înainte de ce se va întoarce ţărâna în pământ, precum a fost, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la cel ce l-au dat pre el (Eclisiastul 12, 7).

Cugetările contradictorii în chip vădit, ca şi cugetările celor necredincioşi sunt calificate de cărţile de mai târziu ale Cuvântului lui Dumnezeu ca gândire nedreaptă. Necredinţa saducheilor în legătură cu viaţa de după moarte este osândită acolo ca un păcat greu. Iată ce citim în Cartea Înţelepciunii lui Solomon: Că au zis întru sine cugetând nedrept: puţină este şi cu necaz viaţa noastră, şi nu este lecuire împotriva morţii omului, şi nu s-a cunoscut cel ce s-au întors de la Iad. Că din nimic ne-am făcut, şi după aceasta vom fi, ca şi cum nu am fi fost, că fum este răsuflarea în nările noastre, şi cuvântul scânteie care mişcă inima noastră. Care stingându-se, cenuşă se va face trupul şi duhul se va vărsa ca aerul cel moale. [...] Şi va trece viaţa noastră ca urma norului, şi se va risipi ca negura, când se goneşte de razele soarelui, şi se îngreuiază de fierbinţeala lui (Înţelepciunea lui Solomon 2, 1-4).

 

Peştera din Macpela, fotografie recentă

 

Toate aceste cugetări sunt osândite ca fiind greşite şi cu acestea este ca şi cum am spune: oare pentru aceasta a fost creat omul după chipul lui Dumnezeu ? Pentru aceasta a fost ales el dintre toate făpturile, cu daruri dumnezeieşti, minunate, ca să piară asemenea fumului la venirea morţii şi să nu se mai arate vreodată ? Nu. Dumnezeu au zidit pre om spre nestricăciune, şi după chipul fiinţei sale l-au făcut pre el (Înţelepciunea lui Solomon 2, 23).

Este adevărat că în Vechiul Testament nu s-a descoperit întru totul limpede prin luminaţii bărbaţi adevărul despre nemurirea sufletului omenesc şi despre învierea viitoare a trupurilor. În primele pagini ale Sfintei Scripturi, Dumnezeu face numai aluzie la taina nemuririi omeneşti, iar mai târziu o descoperă prin proorocii Săi într-un mod mai limpede, ca această taină să primească o lămurire deplină în Noul Testament prin Mântuitorul Hristos şi prin aleşii de Dumnezeu apostoli. Ca un mare pedagog, Dumnezeu ştie cui, când şi cum să o descopere. Sfântul Duh, care lucrează prin prooroci în Vechiul Testament (potrivit II Petru 1, 21), le-a descoperit-o lor doar atât cât era necesar, după minunatul plan dumnezeiesc pentru mântuirea oamenilor, care petreceau – fără a lua aminte la aceasta – în rele.

Oamenii din perioada Vechiului Testament, căzuţi în păcat şi aplecaţi neîncetat către închinarea la idoli, puteau să păcătuiască şi mai mult înaintea Ziditorului lor dacă adevărul despre nemurire le-ar fi fost descoperit pe deplin la vârsta lor duhovnicească încă neîmplinită. Din credinţa în nemurire ei puteau cu înlesnire să ajungă la învăţătura mincinoasă a închinării la idoli, îndumnezeind ,,oameni nemuritori”. Mitologia greacă este plină de asemenea oameni îndumnezeiţi. Prin urmare, Dumnezeu, cruţându-Şi poporul, l-a educat în chip deosebit, printr-o îndelungă pregătire spre plinirea dumnezeieştii revelaţii despre nemurirea sufletului, învierea trupului şi Judecata lui Dumnezeu cea de obşte.

Prin acest plan nedezminţit al lui Dumnezeu trebuie să spunem – împotriva raţionaliştilor – că înaintea robiei babiloniene se arată limpede în cărţile insuflate de Dumnezeu ale Vechiului Testament nu puţine descoperiri despre starea veşnică a omului. Iar cel ce citeşte încheierea dumnezeieştii descoperiri, din Vechiul şi din Noul Testament, să se convingă că Unul şi Acelaşi Dumnezeu a vorbit la început prin Moisi şi prooroci, iar la sfârşit prin Fiul lui Dumnezeu întrupat (potrivit Evrei 1, 2) şi prin apostoli (potrivit I Tesaloniceni 4, 15). Dumnezeu în chip înţelept a revărsat treptat razele trimise de Sus ale descoperirii Sale, ca nu cumva, din cauza luminii nemăsurate, oamenii nepregătiţi pentru aceasta să orbească, şi fără ea să rămână într-un întuneric adânc.

 

Episodul urmator