----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (XI)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
4
 
Ioan, supranumit Gură de Aur – Caracterul său – Primele sale studii – Primele sale scrieri – Predicile sale din Antiohia – El este ridicat pe scaunul Constantinopolului – Viaţa sa ca episcop – Râvna sa – Luptele sale cu curtea împărătească – Împărăteasa Eudoxia – Evtropie – Ioan Gură de Aur contribuie la căderea sa în dizgraţie – Mila sa faţă de el – Eudoxia vrea să-l piardă pe Gură de Aur după ce l-a pierdut pe Evtropie – Ioan Gură de Aur se ridică împotriva scandalurilor de la curte – Călătoria lui Ioan Gură de Aur în Asia – Un intrus pe scaunul Constantinopolului – Marii fraţi prigoniţi de Teofil al Alexandriei sub pretextul origenismului, se duc la Constantinopol – Ioan Gură de Aur se declară în favoarea lor – Epifanie la Constantinopol – Conduita sa anti-canonică – El părăseşte Constantinopolul şi moare întorcându-se în Cipru – Teofil la Constantinopol – Sinodul de la Chene – Exilul lui Ioan Gură de Aur – Întoarcerea sa – Noile lupte dintre el şi Eudoxia – Un nou sinod – Al doilea exil al său – Viaţa lui Ioan Gură de Aur în exil – Intervenţia lui Onorie, împăratul Apusului – Sinodul de la Roma – Scrisoarea lui Ioan Gură de Aur către Inochentie, episcopul Romei – Opoziţie faţă de intervenţia Apusului în cauza lui Ioan Gură de Aur – Prigonirea susţinătorilor săi – Violenţele faţă de Ioan Gură de Aur – Moartea lui – Apologia sa – Învăţătura lui Ioan Gură de Aur

 

Anii 386-406

 

Partea a VIII-a

A sosit timpul postului mare şi duşmanii lui Ioan Gură de Aur nu vroiau ca el să prăznuiască Sfintele Paşti la Constantinopol. Antioh şi partizanii săi s-au dus la Arcadie şi i-au spus că trebuie să-l alunge pe Ioan Gură de Aur din Biserica sa înainte de sărbători.

Slabul împărat a fost cu siguranţă pregătit de Eudoxia pentru a primi această cerere. Prin urmare, el a trimis la sfântul episcop porunca de a părăsi Biserica sa. Acesta i-a răspuns: „Eu am primit această Biserică de la Dumnezeu Mântuitorul, pentru ca să am grijă de mântuirea poporului, eu nu pot s-o abandonez. Dacă tu vrei, deoarece acest oraş îţi aparţine, alungă-mă cu forţa; eu aş putea cel puţin să mă scuz prin autoritatea ta, că mi-am părăsit slujirea”.

Membrii Sinodului [de la Stejarul] nu au considerat util să reînceapă procedurile şi să apeleze la canoanele arienilor trimise de Teofil, ei au preferat să se folosească de despotismul imperial pe care Eudoxia îl punea la dispoziţia lor. Cu toate acestea, Eudoxia a prevăzut că vor apărea inconveniente în folosirea forţei împotriva sfântului episcop; ea a preferat să trimită oameni care să-i spună să nu mai apară în biserică şi să stea închis în locuinţa sa; în acest fel, se putea la nevoie a-l face să apară în biserică în cazul în care ar fi avut nevoie de prezenţa sa pentru a linişti poporul revoltat; în caz contrar, l-ar fi avut la mână pentru a lua împotriva lui orice măsură ar fi vrut.

A sosit Sâmbăta Mare. Toţi catehumenii aşteptau să primească botezul din mâinile episcopului. Arcadie a înţeles că s-ar fi răsculat tot oraşul dacă Ioan Gură de Aur nu apărea cu această ocazie. El i-a chemat pe Antioh şi Acachie, şefii complotului: Ce trebuie să facem ? i-a întrebat el. Aceştia au răspuns: Noi luăm asupra noastră depunerea lui Ioan. Cei 40 de episcopi credincioşi [lui Ioan Gură de Aur] s-au dus la rândul lor la curte pentru a cere ca Ioan Gură de Aur să apară în mijlocul poporului său în zilele solemne ale Învierii, pentru a-i boteza pe catehumeni. Nu au vrut să-i asculte. Atunci Pavel, episcop de Crateia, a luat cuvântul şi a spus cu tărie: ,,Eudoxia, cere lui Dumnezeu să aibă milă de copiii tăi şi nu încălca sfânta sărbătoare a lui Hristos cu vărsare de sânge !”

Aceste cuvinte şi rugămintea celor 40 episcopi au rămas fără ecou; Ioan Gură de Aur nu a apărut în biserica sa în noaptea de Sfintele Paşti şi preoţii săi au fost obligaţi să-i boteze pe catehumeni fără el.

Episcopii duşmani se aşteptau să-i vadă pe aceşti catehumeni ducându-se la Sfânta Sofia unde ei săvârşeau cultul lor schismatic. Aflând că toţi s-au adunat în baptisteriul Bisericii Constantiniana cu preoţii lui Ioan, ei au cerut o trupă de soldaţi care a pătruns în baptisteriu în momentul în care se dădea botezul catehumenilor. Darurile simbolice purtate de diacon au fost răsturnate, preoţii au fost loviţi în cap şi sângele lor a înroşit apa sfinţită; femeile catehumene semi-nude au fugit înspăimântate şi căutau să-şi apere pudoarea; soldaţii i-au insultat, au furat vasele sfinte şi i-au dus la închisoare pe preoţii şi diaconii pe care au putut să-i prindă.

Această acţiune oribilă nu i-a descurajat pe catehumeni. La invitaţia preoţilor, ei au mers, în număr de 3.000, în Pempton, marele circ pe care Constantin cel Mare îl construise pentru manevre de cavalerie.

În momentul în care neofiţii ieşeau din apa sfinţită, erau îmbrăcaţi în haine albe, Arcadie trecea călare şi îi întreba pe ofiţerii săi ce se petrecea acolo. Aceştia sunt eretici, i s-a răspuns, şi îndată o trupă de soldaţi s-a aruncat asupra credincioşilor jefuindu-i, comiţând violenţe, şi insultând pudoarea femeilor. Un mare număr de neofiţi a fost aruncat în închisoare; dar închisorile au devenit ca nişte biserici şi răsunau de cântări religioase; cu cât îi persecutau mai mult pe credincioşi, cu atât aceştia se arătau mai curajoşi şi devotaţi bunului lor păstor.

Episcopii duşmani s-au temut ca furia poporului să nu se întoarcă în sfârşit împotriva lor. Ei s-au dus la împărat la 5 zile după Cincizecime şi i-au spus: „Împărate, tu nu te supui nimănui, şi toţi îţi sunt supuşi; tu poţi face tot ceea ce vrei; nu fi mai blând decât preoţii, mai sfânt decât episcopii; noi ţi-am spus în public că noi luăm asupra noastră depunerea lui Ioan; nu ne pierde pe toţi pentru a menaja pe unul singur”. Atunci Arcadie l-a trimis pe notarul Patricius la Ioan Gură de Aur cu acest mesaj: „Acachie, Antioh, Severian şi Chirinie şi-au luat responsabilitatea depunerii tale. Astfel, de îndată ce îţi vei încredinţa treburile tale lui Dumnezeu, pleacă din biserică”.

Atunci Ioan Gură de Aur le-a spus episcopilor care erau cu el: „Veniţi să ne rugăm şi să spunem adio îngerului acestei biserici”. El nu era deloc afectat de persecuţiile cărora le căzuse victimă, dar durerea poporului său îl umplea de tristeţe. Un ofiţer de la curte care-l iubea i-a spus: „Sălbaticul Lucius este afară, ascuns într-o baie publică cu soldaţi, gata să te brutalizeze, dacă tu manifeşti cea mai mică împotrivire; şi poporul este afară de asemenea, gata să intre în luptă cu soldaţii. Grăbeşte-te să pleci”.

Atunci Ioan Gură de Aur i-a îmbrăţişat plângând pe mai mulţi episcopi care erau alături de el; el era prea emoţionat pentru a-i îmbrăţişa pe toţi; el şi-a luat rămas bun de la ei în altar, apoi a trecut în baptisteriu unde a dat ultimele poveţe diaconiţelor şi mai ales preacinstitei Olimpiada care îi purtase de grijă cu atâta evlavie.

„Veniţi, fiicele mele – le-a spus el –, şi ascultaţi-mă. Sfârşitul meu este aproape, eu îl văd bine; cursa mea se încheie, şi voi nu mă mai veţi vedea fără îndoială. Tot ceea ce vă cer este ca nici una dintre voi să nu renunţe la grija pe care aţi avut-o până acum pentru Biserică. Plecaţi-vă capul, aşa cum aţi făcut înaintea lui Ioan, înaintea celui care va fi chemat fără voia lui şi prin voia unanimă a poporului să-mi fie succesor; căci o Biserică nu poate exista fără episcop. Vă încredinţez milostivirii dumnezeieşti; amintiţi-vă de mine în rugăciunile voastre”.

Preacinstitele femei au căzut în genunchi, plângând; sfântul episcop a făcut semn unuia din preoţii săi să le spună să aibă grijă ca poporul să nu le audă, şi el s-a retras în partea răsăriteană a bisericii, după ce a avut grijă să aşeze în apropiere de marele vestibul apusean calul pe care el urca de obicei, pentru a face să se creadă că el va pleca pe acolo. Poporul se adunase acolo şi se vedeau printre credincioşii întristaţi păgâni şi evrei care râdeau şi-şi băteau joc de ei. Ei nu puteau să-i ierte lui Ioan Gură de Aur faptul că a convertit la creştinism un număr atât de mare dintre ei.

Ioan Gură de Aur a ieşit din biserică pe poarta răsăriteană, fără ca nimeni să-şi fi dat seama. El a traversat Bosforul şi a fost pus în lanţuri de prefectul militar al ţării, împreună cu preoţii Chiriac şi Eulisie, ca fiind vinovaţi de un incendiu care izbucnise, nu se ştie cum, în momentul în care el părăsea biserica sa.

Episcopii, prietenii săi, au fost urmăriţi după plecarea sa[1]. Unii au fost aruncaţi în închisoare, alţii au fost urmăriţi; câţiva dintre ei s-au ascuns. Preoţii care-l însoţeau pe Ioan Gură de Aur au fost socotiţi nevinovaţi de incendiu şi trimişi înapoi la Constantinopol. În ce-l priveşte pe cinstitul episcop, el a fost dus într-o localitate numită Cucuse, un sat aproape pustiu din Armenia, unde aveau intenţia să-l omoare.

Duşmanii săi s-au grăbit să numească un succesor; ei l-au ales pe Arsachie, fratele fostului episcop Nectarie; ei au dat astfel ca succesor al celui mai elocvent dintre episcopi un om care, după Paladie, era mut ca un peşte şi neîndemânatic ca o broască. El făgăduise fratelui său, pe Sfintele Evanghelii, să nu primească nicidecum episcopia. El şi-a încălcat jurământul pentru a deveni intrus la Constantinopol. El nu a fost episcop decât 14 luni, după care a murit.

El a fost urmat în scaun de preotul Atticus, unul dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai lui Ioan Gură de Aur, care văzându-se abandonat de toată Biserica, a recurs la puterea împărătească pentru a-şi cumpăra adepţi sau pentru a-i înspăimânta pe cei care refuzau să intre în comuniune cu el. Numeroşi credincioşi din Constantinopol au preferat să plece în exil decât să intre în comuniune cu el; unii au plecat către mânăstirile din Egipt, alţii la Roma, unde au făcut cunoscute oribilele persecuţii cărora le fusese victimă Ioan Gură de Aur.

Roma se îngrijorase deja; căci îndată după Sinodul de la Stejarul sosise de la Papa[2] Teofil al Alexandriei o scrisoare în care el îl anunţa pe preafericitul Papă Inochentie al Romei că îl depusese pe Ioan al Constantinopolului. Teofil scrisese singur şi nu binevoise să trimită nici cea mai mică informaţie despre o chestiune atât de gravă şi care trebuia să preocupe întreaga Biserică. Exista atunci la Roma un diacon din Constantinopol, pe nume Eusebie, însărcinat cu mai multe treburi bisericeşti. El i-a trimis Papei Inochentie memorii în care el îl ruga să nu consimtă la ceea ce făcuse Teofil înainte de a primi informaţiile care îl vor face să cunoască complotul căruia îi căzuse victimă episcopul Constantinopolului.

Într-adevăr, după 3 zile au sosit la Roma 4 episcopi venerabili din partida lui Ioan Gură de Aur – Pansofie de Pisidia, Papos de Siria, Dimitrie de Galatia şi Evghenie de Frigia. Ei plecaseră din Constantinopol după cel de-al doilea exil al preacinstitului lor frate, şi aduceau o epistolă pe care el o scrisese în Bethynia, unde locuise câteva zile înainte de a fi dus la Cucuse.

Cei 4 episcopi aveau de asemenea o scrisoare de la 40 episcopi credincioşi şi una de la clerul din Constantinopol.

Din patru mari Biserici numite de atunci patriarhale, două – cele ale Alexandriei şi Antiohiei – se pronunţaseră prin episcopii lor împotriva lui Ioan Gură de Aur. Într-adevăr, preacinstitul Flavian, prieten al episcopului Constantinopolului, murise, şi facţiunea îl înlocuise, în ciuda clerului şi poporului, cu un intrus care le era pe deplin devotat. Dar ceea ce fusese făcut în Răsărit împotriva episcopului celui de-al doilea scaun al Bisericii universale, nu putea fi canonic decât dacă episcopul celui dintâi scaun, trup ordinar al Apusului, o cerea. Iată de ce Teofil o luase înainte pentru a-l trage pe episcopul Romei de partea sa. El spera că, datorită înaltei consideraţii de care se bucura la curtea din Constantinopol, reputaţiei sale, şi importanţei scaunului său, Inochentie nu va îndrăzni să-i ridice nici o dificultate. El se înşela.

Papa Inochentie era un mare şi sfânt episcop, foarte râvnitor în a face să se respecte legile cu o disciplină riguroasă şi dreptate[3]. Scrisoarea lui Teofil i-a displăcut, şi cea a lui Ioan Gură de Aur l-a dispus în favoarea dreptului prigonit.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] Paladie, Dialog., c. 11; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 22; Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 18.

   [2] Paladie, Dialog., c. 1. Paladie se foloseşte de acest cuvânt în Dialogul său, despre viaţa lui Ioan Gură de Aur. Episcopii Alexandriei se bucurau de atunci de titlul de papă pe care ei îl păstrează până în zilele noastre.

   De altfel, în secolul al V-lea, era în uz a da acest titlu tuturor episcopilor pe care se vroia a fi cinstiţi. Era uzitat mai ales în Galia romană, aşa cum se vede în special în corespondenţa lui Sidonius Apollinaris.

   [3] Se deţin de la Papa Inochentie al Romei un număr destul de mare de epistole canonice, adresate episcopilor apuseni care îl consultau ca episcop al Bisericii apostolice şi patriarhale a Apusului, pe diferite teme de disciplină bisericească. Noi le vom face cunoscute pe multe dintre ele atunci când vom relua istoria Bisericii Apusene.

 

Episodul urmator