----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea Proorocului Iezechiil (LXXXV)

 

Episodul anterior

 

19. Iată, în timp ce vorbesc, Iosif tulbură duhul meu, că el însuşi poate da mărturie pentru a dovedi ceea ce spun. Cu siguranţă, spunând fraţilor săi visul propăşirii sale pe care l-a văzut, prin ceea ce a relatat cu nevinovăţie el a stârnit înţepăturile răutăţii împotriva sa. Vândut de aceiaşi fraţi ismailtenilor, şi luat în Egipt, prin hotărârea minunată a Atotputernicului Domn el a fost făcut guvernator peste Egipt. Şi când foamea s-a ivit în pământul Hanaanului fraţii săi au venit în Egipt, l-au găsit pe Iosif guvernator al Egiptului şi l-au implorat cu feţele plecate la pământ. Şi deoarece ei nu au reuşit să schimbe hotărârea lui Dumnezeu, lui, celui pe care ei l-au vândut ca nu cumva ei să se închine lui, i s-au închinat fiindcă ei l-au vândut.

Atunci omul lui Dumnezeu însuşi, plin de duhul discernământului, i-a recunoscut pe fraţii săi cu toate că (el era) necunoscut de ei. Dar atent la vina şi la iertarea răutăţii, el nu a căutat nici să pedepsească păcatele fraţilor săi, nici să-i aline fără ispăşire. Fiindcă el a spus direct cu glas neîncrezător: ,,Iscoade sunteţi, aţi venit să cercaţi căile ţării ? ... Într-aceasta vă veţi arăta, pre sănătatea lui Faraon, nu veţi ieşi de aici” (Facerea 42, 9, 15). Oh, ce săgeată în inimă ! Ei au venit ca străini, au fugit de pericolul foametei, nu au primit grâul pe care-l căutau, şi mai mult s-au văzut pe sineşi izbiţi de reproş pentru o fărădelege.

 

Istoria patriarhului Iosif
Frescă din biserica Mânăstirii Sopocani, Serbia

 

Între timp ei sunt duşi la închisoare şi aduşi înainte(a lui) după 3 zile ei sunt încă înspăimântaţi cu aceeaşi asprime. Acum amintirea vinei se întoarce în inimile lor, acum le tulbură duhurile şi ei îşi spun unul altuia: ,,În păcat suntem noi pentru fratele nostru, că nu ne-a fost milă de necazul sufletului lui, când ne ruga pre noi, şi nu l-am ascultat pre dânsul, pentru aceasta a venit preste noi nevoia aceasta” (Facerea 42, 21). Dar inima lui Iosif este copleşită de dragoste pentru ei, el cere plecarea lor, el plăteşte în lacrimi ceea ce datora în evlavie. El se întoarce tot aşa de sever faţă de fraţii săi astfel încât duhurile lor, după chin, pot fi lăsate libere de vină.

 

 

După aceasta, unul este din nou legat în lanţuri, ceilalţi sunt trimişi cu grâu astfel ca un frate să poată veni, despre care ei au spus că era cel mai tânăr dintre ei. Fratele vine. Evlavia a cucerit mintea sa când fratele nevinovat a fost văzut, dar asprimea aparentă a rămas astfel ca vina fraţilor să poată fi curăţită. Grâul este dat, paharul este ascuns în sacul fratelui celui mai tânăr, şi cercetarea hoţului este pusă în mişcare după ei. Este trimis un sol pentru a-i aduce înapoi şi se hotărăşte ca cel în a cărui posesie va fi găsit paharul să fie condamnat la sclavie. Este găsit în sacul fratelui celui mai tânăr.

 

 

Atunci Veniamin este adus înapoi, şi toţi fraţii îl urmează, deznădăjduiţi. Oh, chinurile milostivirii ! Chinuieşte şi iubeşte. Apoi întorcându-se înapoi, ei se prosternează până la pământ cu lacrimi, ei cer iertare. Dar atenţi la ceea ce au făgăduit tatălui lor cu privire la Veniamin ei sufereau cu mâhnire de nesuportat. Atunci nemaiputând să se înfrâneze, evlavia întemniţată a izbucnit deschis şi a vărsat lacrimi de dragoste din chipul severităţii. Mânia care era aparentă, dar nu reală este îndepărtată şi milostivirea care era reală şi nu aparentă este arătată.

 

 

Astfel bărbatul sfânt atât a despovărat, cât şi a răzbunat ticăloşia fraţilor săi. În acest fel el a păstrat îndurarea în putere astfel încât el să nu pară fraţilor săi păcătoşi nici evlavios fără răzbunare, nici sever fără evlavie.

20. Iată, aceasta este îndatorirea disciplinei, ca ea să ştie atât cu câtă grijă să pedepsească păcatele, cât şi cu câtă evlavie să le ierte. Aceia, însă, care nu posedă duhul discernământului fie iartă păcatele astfel încât ei nu le îndreaptă, fie lovesc pretinzând că le îndreaptă astfel încât ei nu le iartă. Prin urmare, fie ca propovăduitorul care trebuie să vorbească despre controlul disciplinei să ştie că el este o masă a lui Dumnezeu, şi fie ca el să-şi curbeze buza înlăuntru astfel încât ceea ce spune propovăduind să poată practica cu prudenţă sub duhul discernământului. Dar dacă el crede că îi lipsesc anumite însuşiri el nu trebuie să înceteze să propovăduiască despre ele. Deoarece poziţia sa cere ca el să grăiască.

În consecinţă, fie ca el să se conformeze propriilor cuvinte, şi dacă el nu spune deoarece nu face, fie ca el să facă căci este constrâns să spună. Aşadar, când el vede că împlineşte în practică ceea ce propovăduieşte, atunci fie ca el să-i îndemne pe ascultătorii săi şi să le învăpăieze duhurile către râvna pentru fapta bună.

Însă când el înţelege că nu a împlinit încă ceea ce spune, fie ca el să se învăpăieze deopotrivă către faptele bune pe care le porunceşte ascultătorilor săi, astfel încât să înveţe totodată în fapt ceea ce Adevărul grăieşte prin el în propovăduire. Fiindcă adeseori ceea ce nu cunoaştem din trăire, siliţi de discursul învăţăturii, noi învăţăm prin grăire, şi când vina pentru indolenţa noastră se naşte din reflectare, mustrare de conştiinţă, ivindu-se pe neaşteptate, preia comanda şi mintea care înainte era amorţită şi mută în inerţia sa, deşteptată de propriul glas este trează în fapte.

Dar iată când marginea mesei se lărgeşte cât o palmă, adică, atunci când există luptă împotriva păcatelor prin gura învăţătorului şi inima ascultătorului este aprinsă către faptele bune, mulţi din cei ce aud cuvintele sale realizează cât de mari sau ce fel de păcate au comis ei, vin mărturisindu-le la el şi îl roagă cu lacrimi să fie mijlocitorul pentru păcatele lor, astfel încât el prin rugăciune şterge păcatele pe care le aduce la lumină prin propovăduirea sa. De aceea este de asemenea adăugat: ,,Iar pe mese cărnurile aducerii înainte” (Iezechiil 40, 45 – doar în versiunea Vulgata).

21. Deci când sfântul propovăduitor varsă rugăciuni către Atotputernicul Dumnezeu pentru păcătoşii ce se pocăiesc, ce mărturisesc, fiindcă ei cer iertare pentru viaţa lor trupească, mesele Domnului poartă cărnurile aducerii înainte. Prin urmare, ca să-i poată sluji pe cei convertiţi şi înlăcrimaţi pentru care a mijlocit, el trebuie mai întâi să le propovăduiască lor în mijlocul păcatelor lor, şi când ei au început deja să se lepede de păcatele lor şi să se grăbească către nevinovăţie, atunci sporirea propovăduirii către ei trebuie să se înalţe în gura învăţătorului şi el trebuie să-i îndemne pe unii cu atât mai puternic cu cuvântul învăţăturii sale cu cât mai adânc crede el că ei au căzut, cunoscând desigur că el însuşi va primi o mare răsplată deoarece el îi ridică pe alţii din adâncurile păcatului.

22. Este plăcut între timp a face cunoscute cuvintele Sfintei Evanghelii, istoria sfântă, care, spunând minunea care a avut loc, mărturiseşte lucrurile minunate care sunt lucrate zi de zi. Căci atunci când poporul obosit şi flămând venise la Domnul, Domnul a spus ucenicilor: ,,Milă îmi este de norod, că iată trei zile sunt de când aşteaptă lângă mine şi nu au ce mânca. Şi de îi voiu slobozi pre dânşii flămânzi la casele lor, vor slăbi pre cale, că unii dintr-înşii au venit de departe” (Marcu 8, 2-3).

Mulţimea este cu Domnul de trei zile când turma credincioşilor, fugind prin pocăinţă de păcatele pe care le-au comis, se întorc către Dumnezeu în faptă, în cuvânt, şi în cuget. Pe aceştia Domnul nu doreşte să-i trimită flămânzi la casele lor ca nu cumva să slăbească pe cale, fără îndoială deoarece păcătoşii convertiţi slăbesc pe calea acestei vieţi de acum dacă în conştiinţa lor ei sunt lăsaţi să plece fără hrana sfintei învăţături. Prin urmare, ca nu cumva ei să slăbească pe calea acestui pelerinaj (prin viaţă) ei trebuie hrăniţi cu sfânta povaţă.

Este necesar a cumpăni profund sfântul cuvânt care a fost grăit de Adevăr: ,,Că unii dintr-înşii au venit de departe”. Căci există cel care, neştiutor de fraudă şi depravare trupească, s-a grăbit către slujirea Atotputernicului Dumnezeu. El nu a venit de departe deoarece prin nevinovăţie şi necorupere el era un vecin. Altul, nepângărit de indecenţă sau ruşine, şi cunoscând o singură căsătorie, s-a convertit la slujirea duhovnicească. Nici el nu a venit de departe deoarece bucurându-se de o unire îngăduită el nu a greşit prin fapte nelegiuite.

Dar alţii după ocara trupului, alţii după mărturie falsă, alţii după hoţii comise, alţii după pricinuirea violenţei, alţii după săvârşirea uciderii, se întorc la pocăinţă şi sunt convertiţi la slujirea Atotputernicului Dumnezeu: aceştia cu siguranţă vin la Dumnezeu de departe. Apoi cu cât fiecare a apucat pe căi greşite în fapte rele, cu atât (mai mult) el s-a îndepărtat de Atotputernicul Dumnezeu. Mai mult fiul risipitor care l-a părăsit pe tatăl său a plecat într-o ţară îndepărtată unde el îngrijea porcii fiindcă el iubea păcatele.

Deci fie ca mâncarea să fie dată şi celor care vin de departe deoarece hrana sfintei învăţături trebuie oferită păcătoşilor convertiţi astfel încât ei să poată reînnoi (în ei) pentru Dumnezeu puterea pe care au pierdut-o în fapte ruşinoase. Cu cât sunt mai istoviţi de marile păcate când vin, cu atât este mai necesar ca ei să fie mulţumiţi de propovăduitori cu hrana îmbelşugată a învăţăturii. Şi când ei au început deja să mărturisească relele pe care le-au comis, şi prin mărturisire s-au lepădat de ele şi se pedepsesc cu lacrimi, este necesar ca sfinţii propovăduitori să se roage cu râvnă pentru păcatele lor astfel ca mesele Domnului să poarte cărnurile aducerii înainte.

Ori de câte ori fac aceasta, fiindcă mijlocesc pentru păcatele altora, ei le curăţesc pe cele proprii cu atât mai mult înaintea ochilor lui Dumnezeu, deoarece ei se îndreptează prin chiar această dragoste, prin care cu evlavie minunată ei se dau pe ei înşişi spre tânguire pentru păcatele altora. Nici nu ar trebui să fie obositor pentru învăţători să verse lacrimi pentru păcătoşii convertiţi când chiar Cel care a creat toate S-a făcut om şi Şi-a vărsat sângele pe cruce pentru fărădelegile noastre, care viază şi împărăţeşte cu Tatăl într-o unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

Episodul urmator