----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XI)

- Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului -

 

Episodul anterior

 

Sfântul Cuvios Avxentie († 473)

În vremea aceea se nevoia în părţile cele mai pustii ale Bitiniei un ascet cu viaţă îmbunătăţită, Cuviosul Avxentie. ,,Împăratul Marchian şi arhiereii care se adunaseră la Calcedon au poruncit să ia parte la Sinod şi fericitul Avxentie. Acesta însă nu se lăsa înduplecat, nevoind să vină. Spunea că nu este lucru al monahilor să-i înveţe pe alţii, ci mai curând să fie învăţaţi, şi că a da învăţătură li se potriveşte celor cinstiţi cu vrednicia arhieriei.

Atunci împăratul Marchian a trimis la dânsul câţiva monahi şi preoţi din ţinuturile dimprejur, însoţiţi de ostaşi, cu porunca de a-l aduce la Sinod chiar cu sila, dacă de bunăvoie nu va voi să vină. Şi ajungând, s-au nevoit în multe chipuri să-l silească să meargă cu dânşii, dar n-au izbândit nimic”[1].

Trimişii împăratului s-au ostenit destulă vreme să dărâme coliba cuviosului spre a-l sili să iasă afară, dar fără rezultat. În cele din urmă, după ce s-a rugat îndelung lui Dumnezeu, sfântul le-a împlinit cererea şi a ieşit din chilie. Aşadar, clericii şi alţi câţiva oameni de vază l-au dus la Mânăstirea Cuviosului Ipatie.

,,Apoi l-a chemat Marchian pe cuviosul şi văzându-l cu trupul istovit de nevoinţă, l-a întâmpinat cu toată cinstea şi i-a zis: ‘Ştiu prea bine, domnule Avxentie, că eşti robul lui Dumnezeu şi ţi se cade a primi cele rânduite de Sfântul şi cel a toată lumea Sinod, ca să nu te faci pricină de sminteală celor ce nu voiesc să-l primească’.

Atunci cuviosul a răspuns: ‘Cine sunt eu – câinele hămesit – ca să poruncească majestatea ta să fiu numărat cu păstorii, când eu însumi am trebuinţă de învăţătură şi povăţuire ?’ Iar împăratul, după ce a vorbit cu el destulă vreme, i-a zis: ‘Cugetă cele de folos şi nu-mi pricinui întristare. Fiindcă nici noi n-am adunat acest sinod fără de socoteală, ci pentru trebuinţă, spre unirea Prea Sfintei Biserici, iar nu spre destrămarea ei’. Acestea spunându-le şi cerându-i să se roage pentru el, împăratul l-a slobozit să plece [...]

 

Sfântul Cuvios Avxentie
Miniatură din Menologhionul lui Vasilie al II-lea, Constantinopol, 985

 

Mai pe urmă, când împăratul a trimis iarăşi să-l cheme pe sfânt, l-a întrebat dacă conglăsuieşte cu Sfântul Sinod şi este în comuniune cu Biserica. Iar fericitul i-a răspuns: ‘Cum aş putea fi în comuniune, dacă Sinodul nu mărturiseşte că Pururea Fecioara este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu ?’ Atunci a zis împăratul: ‘Deci dacă vei cerceta cele cu înţelepciune întărite şi încuviinţate de Sinod spre surparea celorlalte eresuri, te vei îndupleca şi tu ?’ La care fericitul a răspuns: ‘Dacă Sinodul nu va săvârşi nimic împotriva Simbolului de credinţă al celor 318 Părinţi de la Niceea, ci va învăţa în chip desăvârşit cele despre iconomia Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi nu o va lipsi pe Preasfânta Fecioară Maria de numele de Născătoare de Dumnezeu, atunci mă voi împărtăşi îndată şi voi conglăsui cu Sinodul, mulţumind lui Dumnezeu şi evlaviei tale’.

Auzind acestea, împăratul a sărutat cinstitul creştet al cuviosului şi a poruncit să fie dus cu cinste în sfânta şi marea biserică. Aşijderea, mulţime de popor mergea în urma lui, însoţindu-l. Împăratul i-a vestit arhiepiscopului Constantinopolului cele grăite de sfânt şi a dat poruncă să i se citească toate câte se rânduiseră de Sfântul Sinod, pe care ascultându-le cu multă luare aminte, s-a încredinţat că Sinodul a dat ascultare voii lui Dumnezeu, osândind ca pe nişte hule cele dogmatisite de mintea bârfitoare a lui Nestorie şi de vădita nebunie a lui Evtihie, spre pierzarea multor suflete”[2].

După recunoaşterea hotărârii Sinodului de la Calcedon, Cuviosul Avxentie s-a retras într-un munte mai înalt şi mai sălbatic decât cel dintâi.

 

Monahii sprijină hotărârile celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451-482)

Condamnarea lui Evtihie şi a învăţăturii sale la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic a însemnat nu sfârşitul, ci preambulul avântului ereziei monofizite. Monofizismul s-a dovedit a fi erezia cea mai greu de dezrădăcinat dintre toate câte s-au ivit în primul mileniu al erei creştine.

După Sinod, monofiziţii s-au opus cu îndârjire hotărârilor acestuia, provocând revolte aprinse în tot imperiul şi creându-şi propriile comunităţi schismatice, aducând Biserica într-o stare vrednică de plâns.

Un monah monofizit cu numele de Teodosie, ,,bărbat al pierzării, venind în grabă după Sinodul din Calcedon la Ierusalim”[3], a izbutit să o atragă la rătăcire pe Evdochia, soţia defunctului împărat Teodosie, şi pe cei mai mulţi dintre monahii palestinieni. El învinuia Sinodul de la Calcedon că ,,ar fi răsturnat credinţa cea dreaptă şi ar fi întărit dogma lui Nestorie; şi astfel, uneltind necuratele sale ucideri, a răpit în chip barbar scaunul patriarhal al Ierusalimului, şi oştindu-se asupra dumnezeieştilor canoane, a hirotonisit mulţi episcopi”[4], în timp ce Sfântul Iuvenalie şi episcopii canonici se aflau încă la Sinodul din Calcedon.

,,Teodosie l-a scos în afara cetăţii pe episcopul Severian şi l-a ucis acolo, fiindcă nu voia să se supună credinţei sale nelegiuite. Apoi a ridicat mare prigoană în toată Sfânta Cetate împotriva celor ce nu voiau să se împărtăşească cu el, pe unii dându-i la chinuri, altora răpindu-le averile, altora arzându-le casele, încât cetatea părea ca şi călcată de barbari”[5].

Împăraţii Marchian şi Pulheria au încercat să apere monahismul din acele ţinuturi de influenţa ereticului Teodosie, prin epistole trimise părinţilor din Sinai şi egumenei Vasa. În aceste epistole, cei doi monarhi îşi apără în mod pilduitor şi cu smerită cugetare convingerile lor ortodoxe[6].

Însă Teodosie a rămas în scaun doar 20 luni, în Palestina instaurându-se treptat Ortodoxia cu ajutorul întâistătătorilor vieţii monahale din acele ţinuturi, Sfântul Eftimie cel Mare şi ucenicii săi, Sfinţii Sava şi Teodosie.

Rele cu mult mai mari le-au fost pricinuite ortodocşilor de monofiziţii din Alexandria. Sinodul din Calcedon îl numise pe Sfântul Proterie episcop al cetăţii în locul ereticului Dioscor. Cu toate acestea, sosirea sfântului în Alexandria nu a întârziat să provoace dispute sângeroase. După moartea lui Marchian (457), Timotei Elur, unul dintre clericii fanatici ai lui Dioscor, i-a instigat pe monahi şi pe credincioşi împotriva Sfântului Proterie. În timp de noapte, acesta li s-a înfăţişat monahilor dându-se drept înger al lui Dumnezeu şi i-a îndemnat să nu se împărtăşească cu Sfinţitul Proterie, ci să-l aibă ca episcop pe Elur, adică pe el însuşi[7].

 

Sfântul Proterie al Alexandriei

 

În cele din urmă, Sfântul Proterie a fost urmărit şi ucis chiar în colimvitra din baptisteriul bisericii, împreună cu 6 însoţitori ai săi. După o istorisire a Sfinţitului Dositei, monofiziţii fanatici, efectiv ca nişte fiare sălbatice, i-au scos măruntaiele mucenicului şi le-au mâncat. Apoi l-au tras, l-au legat cu frânghii în mijlocul cetăţii, unde i-au aruncat o parte a trupului la câini, iar cealaltă au ars-o[8].

După moartea mucenicească a Sfântului Proterie, Timotei s-a impus ca patriarh şi a purces la hirotoniri nelegiuite ale monofiziţilor concomitent cu depunerea păstorilor ortodocşi. A măsluit cărţile Sfântului Chiril[9] şi a convocat un sinod local, care a anatematisit Sinodul de la Calcedon şi pe Sfinţii Leon al Romei şi Anatolie al Constantinopolului. Episcopii şi clericii ortodocşi din Egipt i-au scris atunci noului împărat Leon cel Mare (457-474), aducându-i la cunoştinţă faptele nelegiuite ale lui Timotei.

Împăratul a decis neîntârziat să-i consulte pe Părinţi în privinţa Sinodului de la Calcedon şi a lui Timotei. În acest scop s-a adresat prin scrisori atât episcopilor din imperiu, cât şi unor monahi vestiţi în epocă, Cuvioşii Simeon Stâlpnicul, Varadat şi Iacov făcătorul de minuni. Atunci ,,cu toţii, peste o mie de episcopi, deşi la mare depărtare unul de altul, au întărit prin voturile lor Sinodul de la Calcedon”[10] şi l-au osândit pe Timotei. De partea Sinodului s-au situat de asemenea, în scrisorile lor adresate împăratului, Sfântul Cuvios Simeon şi monahul Varadat.

Astfel, împăratul Leon s-a pronunţat în favoarea Sinodului de la Calcedon şi l-a exilat pe Timotei. Mai târziu l-a alungat din Antiohia pe episcopul monofizit al cetăţii, Petru Gnafevs, cel care anterior îl silise pe Sfântul Martirie să se retragă din scaunul său. Mai mult, Petru îi anatematisea pe cei ce nu mărturiseau că dumnezeirea a fost Cea care a suferit patimile şi răstignirea (şi nu firea omenească a Dumnezeu-Omului Iisus), şi a introdus în imnul Trisaghion (Sfinte Dumnezeule) adăugirea blasfematoare ,,Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”.

După moartea dreptcredinciosului Leon şi alungarea ginerelui său Zinon, scaunul împărăţiei a fost uzurpat de Vasilisc (476-478). Pentru a-şi întări autoritatea, noul împărat li s-a alăturat monofiziţilor şi a emis o ,,Enciclică” prin care condamna Sinodul de la Calcedon şi Tomosul Papei Leon, instituind monofizismul drept religie oficială de stat. ,,De îndată s-a pornit împotriva credinţei [...]. L-a chemat printr-o scrisoare pe Timotei Elur şi pe Petru Gnafevs, care era ascuns în Mânăstirea Achimiţilor; şi toţi ceilalţi vrăjmaşi ai Sfântului Sinod din Calcedon grăiau cu îndrăzneală împotriva adevărului”[11].

Samavolniciile împăratului Vasilisc au întâmpinat o puternică rezistenţă din partea Patriarhului Acachie al Constantinopolului (472-489). Acesta a refuzat să-i primească în comuniune pe cei doi adversari ai Sinodului de la Calcedon şi să semneze decretul împăratului, şi a mobilizat împotriva acestuia poporul credincios. A îmbrăcat odăjdii de doliu şi la fel şi-a înveşmântat şi altarul şi tronul patriarhal[12]. În acele momente grele, s-a remarcat prin lupta sa eroică Sfântul Cuvios Daniil Stâlpnicul care, împreună cu Acachie, a reuşit să-l convingă pe Vasilisc să revină asupra edictului eretic şi să scrie altul ortodox, aşa-numita ,,Antienciclică”.

Lupta Sfântului Cuvios Daniil are o însemnătate aparte, fiind dusă într-o perioadă în care în jur de 500 episcopi răsăriteni[13] îşi trădau credinţa, semnând edictul nelegiuit al împăratului. Dar foarte curând Vasilisc avea să-şi piardă tronul, pe care l-a luat din nou împăratul Zinon.

Sub Zinon, în scaunul patriarhal al Alexandriei a urcat monofizitul Petru Mong, care după numai 36 zile a fost izgonit de monahii ortodocşi. Totuşi Petru a revenit în scaun ulterior.

 

 

[1] Sfântul Simeon Metafrastul, Viaţa, petrecerea şi nevoinţa Sfântului şi fericitului Avxentie, § 23.

[2] Ibid., § 38-41.

[3] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 5945.

[4] ,,Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Eftimie cel Mare”, Vieţile sfinţilor pe luna ianuarie.

[5] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, vol. XV, cap. 9.

[6] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 216, 217, 220, 221.

[7] Manuil Ghedeon, Tablouri patriarhale, p. 124.

[8] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a II-a, cap. 6, § 6.

[9] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 5950.

[10] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, vol. XVI.

[11] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 5967.

[12] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a II-a, cap. 9, § 5.

[13] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, vol. XVI, cap. 4.

 

Episodul urmator