----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Să nu ai alţi dumnezei (I)

de arhiepiscop Ilarion Troiţki

 
Cuvânt ţinut la împlinirea a 95 ani de la
întemeierea Academiei Teologice din Moscova
Apărut în Bogoslovski Vestnik, 1909
 

Iar a treia zi, când s-a făcut ziuă, erau tunete şi fulgere şi nor des pe Muntele Sinai şi sunet de trâmbiţe foarte puternic. Iar Muntele Sinai fumega tot (potrivit Ieşirea 19, 16, 18). Atunci a grăit Domnul: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău [...], să nu ai alţi dumnezei afară de mine (Ieşirea 20, 2-3). Însă tunetele şi fulgerele s-au arătat neputincioase: ele nu au putut să ţină departe poporul îndărătnic de închinarea la idoli. De aceea, prin gura proorocului, Domnul Dumnezeu Îşi arată nemulţumirea: Că două şi rele a făcut poporul meu: m-a părăsit pre mine izvorul apei vieţii, şi şi-a săpat luişi fântâni surpate, care nu vor putea ţine apă (Ieremia 2, 13).

Însă noi, noul Israil, neamul creştinesc, oare am uitat cu desăvârşire că şi blândul nostru Mântuitor ne-a vorbit la fel ? El nu a vorbit prin tunete şi fulgere, dar aceasta nu înseamnă că nu putem să auzim glasul Lui cel iubitor. Nimeni – spune Hristos – nu poate a sluji la doi domni, că sau pre unul va urî şi pre altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi lui Dumnezeu a sluji şi lui mamona (Matei 6, 24). Iar Sfântul Apostol Iacov scrie: Au nu ştiţi că dragostea lumii acesteia vrajbă este către Dumnezeu ? Deci oricare va vrea să fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face. Au vi se pare că în deşert scriptura grăieşte: spre zavistie pofteşte duhul care locuieşte întru noi ? (Iacov 4, 4-5).

Încă înainte de a primi taina botezului, noi ne-am lepădat de cel viclean şi ne-am unit cu Hristos. Însă ne întrebăm dacă pe mulţi i-a adus la aceasta adevărul că putem să-L slujim numai pe Dumnezeu. Toţi s-au lepădat de cel rău şi s-au unit cu Hristos. Priviţi în jur şi vedeţi dacă întreaga lume creştină se închină doar lui Dumnezeu. În zilele noastre nu este dator oare tot creştinul, care Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, să strige asemenea Apostolului Pavel, să se aprindă cu duhul văzând că viaţa creştinilor contemporani este dominată de idoli, ca şi în Atena din zilele apostolului (potrivit Faptele Apostolilor 17, 16) ?

 

Panteonul a fost transformat în biserică creştină în secolul al VII-lea

 

Viaţa este într-adevăr dominată de idoli, îi întâlnim la fiecare pas. Ce-i drept, noi nu vom vedea idoli din piatră, din aur sau argint. Ar fi straniu să căutăm închinarea la idoli în forma cea mai vulgară, ci mai degrabă o închinare la idoli într-o formă subtilă, de multe ori inconştientă, care se ascunde sub numele slujirii adevăratului Dumnezeu. Această formă de închinare este încă mai periculoasă şi, asemenea unui val uriaş de apă, acoperă tot pământul. Manifestările acestei închinări sunt variate, dar toate sunt dureroase pentru lumea creştină.

În epistola către romani, Apostolul Pavel vorbeşte despre închinarea la idoli din vechime. Păgânii care L-au cunoscut pe Dumnezeu, dar nu L-au slăvit şi nici nu I-au mulţumit, s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea neînţelegătoare s-a întunecat (potrivit Romani 1, 21). Păgânii aveau cunoştinţe despre Dumnezeu, dar nu le aplicau în viaţă. Ei nu-L slăveau şi nu-I aduceau mulţumire. În viaţă oamenii nu se conduceau după cunoaşterea lui Dumnezeu. Astfel s-a produs o ruptură între credinţă şi viaţă. Oare nu la fel se întâmplă astăzi ? Rareori întâlnim persoane care trăiesc cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Mulţi sunt cei care ar putea să spună asemenea apostolului: Viez, nu de acum eu, ci viază întru mine Hristos (Galateni 2, 20) ?

Dumnezeu nu mai este slăvit prin viaţa creştinilor. Să-l întrebăm pe contemporanul nostru: cum trăieşti şi pentru ce trăieşti ? Care este scopul vieţii tale ? Răspunsul va fi: familia, serviciul, activitatea socială, comerţul; câţiva vor indica ştiinţa, iar unii vor pune accentul pe plăceri şi bunăstare. Cine dintre ei va spune că lucrurile cele mai importante din viaţă sunt: Dumnezeu, Biserica, mântuirea sufletului, viaţa veşnică ? Nici unul. Hristos este îndepărtat din viaţa omului, cu toate că mulţi nu îndrăznesc încă să-L îndepărteze deschis şi definitiv. S-ar părea că oamenilor le este milă să-L alunge definitiv pe Hristos, dar totodată ei nu-L iubesc suficient de mult, încât să renunţe la ceilalţi dumnezei.

Se depun eforturi considerabile ca să se păstreze toţi idolii lumii, pentru ca toţi să se închine în acelaşi timp lui Hristos şi lui veliar. Oamenii şi-au împărţit viaţa între mai mulţi zei. Partea cea mai mare este închinată slujirii idolilor şi numai partea cea mai nesemnificativă slujirii adevăratului Dumnezeu. Să ne imaginăm o casă mare, care aparţine unui om de afaceri. În această casă vom afla multe camere. Stăpânul ei petrece cea mai mare parte din zi în ea. Însă undeva, în camera cea mai îndepărtată, vom găsi o candelă care pâlpâie înaintea icoanelor. Stăpânul casei intră aici foarte rar, pentru câteva clipe, şi se grăbeşte să iasă ca să se întoarcă la afacerile lui. Aceasta este imaginea vieţii creştinului contemporan. El s-a cufundat cu capul în grijile zilnice. Toată ziua este ocupat, fiecare clipă este înghiţită de alte griji. Foarte rar, poate o dată în săptămână sau chiar în an, el va păşi pragul bisericii. Acolo însă nu-l interesează nimic şi se grăbeşte să se întoarcă la ,,afacerile” lui.

Ce înseamnă astăzi viaţa în Hristos ? Cine mai vorbeşte azi despre aceasta ? La orice colţ nu auzim decât despre ,,satisfacerea cerinţelor religioase” sau despre ,,îndeplinirea obligaţiilor religioase”. De remarcat că numărul acestor cerinţe şi necesităţi este minim, în comparaţie cu restul necesităţilor şi cerinţelor. ,,Satisfacerea necesităţilor religioase”, ,,îndeplinirea obligaţiilor religioase” – oare nu sunt acestea sacrilegii ? Nu este evident că aceste cuvinte presupun îndepărtarea de Dumnezeu ? Credinţa creştină nu poate ocupa locul cel mai nesemnificativ din viaţa omului, pentru că ea înseamnă viaţa însăşi. Să ne amintim de sfinţii lui Dumnezeu şi să ne întrebăm dacă ei ar fi rostit aceste cuvinte. Oare viaţa lor nu era o urmare a căii Domnului (potrivit Facerea 5, 24; 6, 9) ?

Se susţine că nu influenţează nicidecum viaţa omului credinţa în Hristos. Într-adevăr, ea nu o poate influenţa, pentru că este exclusă din ea. Căci credinţa în Hristos a umplut inimile plăcuţilor Săi cu o bucurie negrăită, cu fericire şi pace. Duhul, care sălăşluieşte în cei ce-L slujesc pe adevăratul Dumnezeu, le dă har, în faţa căruia toate darurile acestei lumi sunt sărace şi neînsemnate. Cel care şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu adună comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, şi de unde furii nu le sapă, nici le fură (Matei 6, 20). Pe când contemporanul nostru, care slujeşte cu râvnă idolilor pământeşti şi care de dimineaţă şi până seara este în mijlocul plăcerilor lumii, ce folos are din aceasta ? Ce îi oferă idolii ? Ce dobândeşte el ? Adevărat, partea exterioară a vieţii unei astfel de persoane poate să-l uimească pe un cunoscător superficial – prin bogăţia sa, prin confort şi prin strălucirea vieţii. În schimb, el nu realizează desfigurarea lăuntrică a sufletului, care se ascunde sub această strălucire trecătoare.

Cât de întunecat şi tulburat este sufletul contemporanului nostru ! Nu spun aceasta din dorinţa de a condamna modul de viaţă actual. Nu. Scriitorii se declară duşmani ai lui Dumnezeu şi ai Sfintei Biserici. Veţi găsi în operele lor descrieri ale ,,zilelor vieţii noastre” în culorile cele mai sumbre. Cei mai străluciţi scriitori vorbesc despre această lume astfel:
 
,,O viaţă sinceră,
Un ideal de neatins,
Nu-i amuzant chiar gândul ?”
 

Contemporanul nostru vorbeşte de cele mai multe ori cu mândrie: Bogat sunt, şi m-am îmbogăţit, şi de nimic nu am lipsă; şi nu ştii că tu eşti ticălos şi mişel şi sărac şi orb şi gol (Apocalipsis 3, 17) ! Toate acestea se întâmplă deoarece credinţa în Hristos a încetat să mai fie considerată viaţă, că oamenii nu se mai închină numai unui singur Dumnezeu şi pentru că ei au creat un număr mare de idoli neînsufleţiţi, care sunt neputincioşi să ofere vieţii o stare de duhovnicie şi să o umple de conţinut. Idolii Îl îndepărtează tot mai mult pe Hristos din viaţa oamenilor. Tot ce ţine de credinţă devine astăzi ,,o chestiune personală”, care se cere mereu ascunsă în colţul cel ,,mai tainic” al sufletului şi care nu mai are loc în viaţa noastră.

În zilele noastre, creştinismul se manifestă doar ca o formă de evlavie personală, iar viaţa creştină a sărăcit mult. Viaţa creştină este posibilă numai în Biserică, pentru că Biserica trăieşte cu adevărat viaţa lui Hristos. Biserica este comunitatea sfântă în care pământul se înalţă spre cer, în care oamenii se unesc în dragoste şi într-un singur gând, astfel încât ajung o singură inimă şi un singur suflet (potrivit Faptele Apostolilor 4, 32). Trupul Bisericii, prin toate legăturile care îi dau tărie, potrivit lucrării după putinţă a fiecărui mădular, se zideşte întru dragoste (potrivit Efeseni 4, 16), până când vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos (potrivit Efeseni 4, 13) şi unde Hristos va fi toate în toţi (potrivit Coloseni 3, 11; I Corinteni 15, 28).

Iată care este adevărata viaţă în Hristos ! Însă împărtăşirea de viaţa lui Hristos este accesibilă numai unei inimi iubitoare, care este capabilă să se lepede de iubirea de sine şi care caută să dobândească iubirea lui Dumnezeu, iar idolii reci şi fără suflet ai lumii acesteia rămân străini pentru ea. Închinarea la idoli este legată de iubirea de sine. De aceea inimile sărace în dragoste ale contemporanilor noştri sunt incapabile să înţeleagă profunzimea, bucuria şi frumuseţea vieţii Bisericii.

Societatea noastră atribuie viaţa bisericească exclusiv călugărilor şi preoţilor, iar pentru sine crede că această viaţă nu este obligatorie. Potrivit înţelegerii societăţii noastre, poruncile lui Hristos, viaţa creştină sunt obligatorii şi necesare călugărilor, iar uneori şi preoţilor, pe când laicii sunt scutiţi de ele. La slujbe trebuie să participe numai călugării, căci laicii le pot înlocui cu uşurinţă cu privegherile din localurile de distracţie. De asemenea, nici iubirea de aproapele nu este obligatorie pentru laici, pentru ei este suficient doar sentimentul de respect. Societatea preferă să participe la distracţiile plictisitoare ale acestei lumi. Ea se zbuciumă între două poluri opuse, moare duhovniceşte, se hrăneşte din mâncarea dată porcilor şi refuză să primească pâinea cea din casa Tatălui Ceresc, care se numeşte Biserica Ortodoxă. Iar dacă unii vorbesc despre participarea la viaţa Bisericii, prin această viaţă ei nu resimt împreună-vieţuirea în trupul lui Hristos prin iubirea dintre oameni şi în lucrarea nevoinţelor duhovniceşti, ci afacerile vânzătorilor (potrivit Matei 21, 12), şi nu în ultimul rând lupta pentru aşa-numitele drepturi ale omului. Ei doresc să înalţe în locul cel preasfânt idolul acestei lumi !

Tot privitor la Biserică, observăm cum din ce în ce mai mulţi se închină la idoli. Mulţi s-au învârtoşat şi au început să bârfească calea Domnului (potrivit Faptele Apostolilor 19, 9), numită şi calea Bisericii. În numele lui Hristos apar alte ,,căi noi”, dar care, rupte de Biserică, rămân ,,în afara locaşului sfânt”. Aceste ,,căi” se dovedesc a fi mai comode mai ales pentru cei care doresc să păstreze în continuare numele lui Hristos şi totodată să rămână fideli idolilor. De aceea ni se par atrăgătoare toate aceste ,,căi”. Ele sunt uşor de urmat şi nu împiedică lucrarea patimilor. Din credinţa adevărată a lui Hristos, care este proprie Bisericii, nu rămân decât nişte iluzii, uneori evlavioase, dar de cele mai multe ori hidoase, care nu au nici o legătură cu viaţa duhovnicească. Singură Biserica poate oferi oamenilor învăţătura adevărată a lui Hristos, care rămâne întotdeauna intolerantă faţă de patimi şi faţă de iubirea de sine. Stăruind pe una din ,,noile cărări”, noi alegem din învăţătura lui Hristos numai lucrurile care ne plac şi care nu ne vor împiedica să slujim mai departe idolilor.

Acelaşi eveniment este reactualizat neîncetat. El este descris strălucit în cartea Faptele Apostolilor. Marele Felix îl ascultă pe Apostolul Pavel atâta timp cât acesta vorbeşte despre credinţa în Iisus Hristos. Dar în momentul când apostolul atinge problema înfrânării şi a judecăţii viitoare, Felix se înfricoşează şi îi spune: Acum mergi; şi aflând vreme, te voiu mai chema (Faptele Apostolilor 24, 25). Şi acum ne întrebăm: nu cumva acest eveniment trist este actual şi pentru zilele noastre ? Ca şi atunci, astăzi sunt mulţi de acord cu acceptarea creştinismului ,,pur”, ,,evanghelic”, care nu impune nimic, dar ei resping cu îndârjire Biserica, pentru că aceasta le vorbeşte despre înfrânare, despre lepădarea de sine şi despre zdrobirea idolilor.

Pentru ca în timpul liber să putem medita la Hristos, nu este nevoie de Biserică. Fără Biserică este imposibilă deci trăirea vieţii creştine. Astăzi există tot mai puţini râvnitori ai acestui mod de viaţă; majoritatea preferă un trai asemănător păgânilor. Acum, închinarea la idoli se manifestă prin negarea Bisericii.

Prin această formă vicleană, închinarea la idoli, ca o otravă, a pătruns chiar în mijlocul Bisericii. Cum altfel am putea noi să explicăm indiferenţa faţă de credinţă şi Biserică a societăţii noastre, care se crede intelectuală ? Oare mulţi sunt cei care mai simt nevoia de a aparţine Sfintei Biserici ? Câţi dintre ei recunosc că aparţin Bisericii sau că, prin judecata nevăzută a lui Dumnezeu, asemenea crengilor uscate care de mult nu mai aduc roade duhovniceşti, s-au rupt de pomul viu şi înfloritor al Bisericii ? Mulţi se întreabă: ce înseamnă să aparţii Bisericii ? Ei cred că pentru a aparţine Bisericii este suficient ca numele lor să fie trecut în registru în timpul botezului, de două sau trei ori pe an să vină la biserică, o dată sau de 3-4 ori pe an să se împărtăşească cu sfintele taine ale lui Hristos. Iar când vine vorba despre datoriile pe care trebuie să le împlinească fiecare creştin, ei ripostează: noi nu suntem călugări !

Creştinismul se referă oare numai la mânăstire ? Spuneţi că nu trebuie să facem altceva decât să ne rugăm zi şi noapte lui Dumnezeu ? Spuneţi că trebuie să renunţăm la plăcerile vieţii ? Susţineţi toate aceste aberaţii ? Înseamnă că sunteţi limitaţi în ceea ce priveşte viaţa creştină. Creştinismul este însă o religie a libertăţii ... şi multe alte cuvinte asemănătoare.

Pentru a realiza scopurile pământeşti există multe societăţi. Cunoaştem cu toţii ce înseamnă să aparţii unei astfel de societăţi. Persoana care a aderat la una din ele participă activ la lucrările ei şi trăieşte viaţa ei. Se consideră că tot ceea ce este folositor pentru o astfel de societate este folositor şi pentru persoana care face parte din ea. Prietenul societăţii devine prietenul persoanei respective, iar duşmanul societăţii, duşmanul ei de moarte.

Voi aduce un exemplu care poate părea necuviincios pentru a fi rostit în biserică, dar este pe înţelesul tuturor. În ultimii ani, în Rusia au apărut diferite partide politice. Observaţi cum unul din membrii unui partid oarecare apără cu îndârjire interesele formaţiunii lui politice, cât de bine cunoaşte el cu ce se deosebeşte partidul lui de celelalte. Dacă un socialist ar îndrăzni să apere monarhia, în următoarele clipe el va fi exclus din partid. Dar cum rămâne atunci cu Biserica ? Viaţa ei nu ne afectează; ea nu prezintă nici un interes pentru noi; ne-am obişnuit să o ocolim. Problemele legate de credinţă, de mântuirea sufletului ne interesează prea puţin. Ortodoxia şi erezia, adevărul şi minciuna au început să se deosebească puţin între ele. Mulţi evită să vorbească despre Ortodoxie şi credinţele eretice apusene – catolicismul şi protestantismul. Mai degrabă se preferă discuţii despre o anumită societate creştină. Compătimirea ereticului sau trecerea de partea duşmanilor Bisericii nu se mai consideră astăzi o faptă ruşinoasă, această sfâşiere a cămăşii lui Hristos.

Le-am putea defini prejudecăţi ? Dimpotrivă, negarea necugetată a învăţăturii Bisericii, a rânduielilor ei şi profanarea lor, împotrivirea faţă de autoritatea Bisericii – nu au devenit toate acestea un semn de bună-cuviinţă ? Iar fidelitatea faţă de sfânta credinţă şi faţă de Sfânta Biserică a lui Hristos, respectarea rânduielilor ei, ascultarea necondiţionată faţă de autoritatea ei, nu din mânie, ci din iubire – nu sunt considerate semne de înapoiere de care se tem atât de mult contemporanii noştri ? Din păcate, spre durerea noastră, acesta este adevărul.