----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Capitolul II
Protestantismul de la 1517-1789
 
A. Introducerea luteranismului în ţările scandinave, în Finlanda şi Prusia, în Curlandia, Livonia şi Estonia, ţările Ordinului Cavalerilor Teutoni şi al Spadei
B. Calvinismul în Germania
 
§. 170. a. Răspândirea reformaţiei degrab şi departe din ţările în care s-a înfiinţat în celelalte ţări ale Bisericii de Apus
C. Reformaţia în Polonia, Ungaria şi Transilvania

În tot timpul lui Sigismund II August, ultimul rege din casa Iagelonilor (1548-1572), care fu favorabil reformaţiei, a domnit în Polonia libertatea cultului şi episcopul Ioan Laski (1560) a propagat noua doctrină chiar în Ungaria, Germania şi Englitera, pe când episcopul Stanislav Hoşiu († 1579) a combătut-o înverşunat. Luteranii şi calvinii, precum şi alte grupuri reformătoare, întâmpinând persecuţii în Germania şi în alte ţări vecine se refugiară atunci în Polonia şi aflară acolo protectori pe mulţi aristocraţi. Mai târziu li s-a garantat şi libertatea cultului prin pacea religioasă de la Varşovia (numită pax dissidentium din 1573); ei fură recunoscuţi de asemenea prin lege cu numele comun de dissidenţi adică separaţi, sub care se înţelegeau toate partidele religioase de creştini, care nu sta în comunitate cu Biserica de la Roma.

Dar în acelaşi timp veniră în ţară şi iezuiţi, care-şi propusese ca scop principal a combate protestantismul; ei reuşiră a câştiga mare influenţă asupra regilor şi nobililor poloni, iară mai ales asupra lui Sigismund III Svedul (1588-1632); urmarea fu că în curând începu a intra în vigoare din ce în ce mai mult intoleranţa, cu toată ,,pacea dissidenţilor” promulgată în 1573. Chiar unii regi toleranţi şi mai ales Vladislav IV (1632-1648) n-au putut îndrepta răul acesta, dat fiind că fiecare nobil din Polonia avea un drept larg de veto (,,liberum veto”) sau de prohibire. Astfel luteranismul şi calvinismul a ajuns a fi persecutat în Polonia, ca şi Biserica Ortodoxă a rutenilor.

În sfârşit în anul 1733 dissidenţii au fost privaţi de toate drepturile civile. Atunci ei se aruncară în braţele statelor cu care sta în afinitate religioasă; aşa dissidenţii de religie ortodoxă şi de naţionalitate ruteană, în braţele Rusiei, iară cei de confesiune protestantă în braţele Prusiei şi rezultatul final fu distrugerea statului Poloniei prin împărţirea ei de 3 ori (1772, 1790 şi 1795). Însă protestanţii totdeauna au format în Polonia numai o minoritate neînsemnată, care apoi fu din ce în ce mai redusă şi se menţinu numai în coloniile germane din cauza persecuţiilor guvernului polon, iară de la împărţirea Poloniei şi din cauză că naţiunea polonă se identifică din ce în ce mai mult cu confesiunea romano-catolică în opoziţie cu puterile străine ce aveau dominaţia asupra Poloniei. Astăzi această minoritate reprezintă în Polonia rusească cam 6 % din populaţie.

Protestantismul a ajuns la mai mare putere în Ungaria şi Transilvania. Tineri unguri şi germani din Ungaria, studiind în Germania, precum şi comercianţi saşi din Transilvania, vizitând bâlciurile din Lipsca, încă din 1521 au adus în Ungaria şi Transilvania doctrina lui Luther. Ludovic II regele Ungariei (1516-1526) luă măsuri aspre contra luteranismului, ce se lăţea, dar Ludovic muri la 1526 în bătălia de la Mohaci, iară Ungaria şi Transilvania căzură în anarhie. În timpul acesta protestantismul s-a putut propaga şi curând îl îmbrăţişă mai jumătatea populaţiei ce era de religie romano-catolică şi cei mai mulţi aristocraţi. Dar după luteranism veni zwinglianismul şi mai târziu calvinismul; după lupte îndelungate dintre aceste partide calvinismul ieşi victorios între unguri, luteranismul între germani şi slovaci, aşa că ungurii protestanţi cea mai mare parte au îmbrăţişat calvinismul după aşa numita ,,Confessio Hungarica” stabilită în un sinod la Czenger 1557, iară germanii şi slovacii protestanţi, cea mai mare parte au rămas luterani. Luteranii precum şi calvinii din Ungaria şi Transilvania au dat supraintendenţilor lor titlul de ,,episcop”.

După revolte şi lupte ce avură loc, cum a fost cea din 1604-1606 sub Ştefan Bocskai, în urmă principe al Transilvaniei, regenţii Austriei ca regi ai Ungariei au trebuit să acorde protestanţilor din Ungaria de repetite ori libertatea cultului, aşa în pacea de la Viena 1606 şi în alte diplome posterioare, cu tot sentimentul lor de catolici stricţi şi cu tot zelul antiprotestant al episcopilor Ungariei, iară mai ales al primatului ei Petru Pazmany (1616-1637), precum şi cu tot zelul încă şi mai mare, ce de la 1561 îl desfăşurară, spre a combate protestantismul, iezuiţii, chemaţi în Ungaria de primatul de atunci Nicolae Valahul (Niklas Olah 1553-1568), român maghiarizat şi latinizat, un consângen al Casei Huniade, care este cunoscut şi ca scriitor umanist şi amic cu împăratul Ferdinand I. Totuşi acea libertate adesea jignită a fost respectată abia de la Patentul de toleranţă, dat în 1781 de împăratul Iosif II (1780-1790), pe când până atunci curtea şi guvernul de multe ori n-au respectat-o şi astfel au redus treptat protestantismul în Ungaria.

În Transilvania saşii au îmbrăţişat luteranismul mai ales de la 1533 prin activitatea plină de zel a învăţatului predicator Ioan Honter († 1544), iar ungurii, cea mai mare parte, calvinismul. În secolul XVI luteranismul încercă a face propagandă şi printre români, iară în jumătatea a doua a secolului XVI şi în secolul XVII, sub principii unguri ai Transilvaniei, care de repetite ori apucară armele şi pentru protestanţii din Ungaria, aşa sub Ştefan Bocskay (1604-1606), Bethlen Gabor (1619-1626), după ei sub Georg Rakoczy I (1644-1645) calvinismul ajunse la aşa dominaţie, că covârşea atât catolicismul cât şi Biserica Ortodoxă a românilor, oprimând extrem aceste două confesiuni şi ameninţând a le extermina cu forţa. Episcopia romano-catolică a fost desfiinţată de la 1536-1716, iară Biserica Ortodoxă a românilor fu subordinată celei calvine şi parte din ea chiar încorporată direct la aceasta.

Chiar când în Transilvania au domnit mai mult timp (1571-1613) principi romano-catolici din familia Bathory, dintre care primul şi cel mai însemnat fu Ştefan Bathory, mai târziu rege al Poloniei (1576-1586) şi chiar când în 1579 fratele şi succesorul său Christofor Bathory (1576-1581) a adus în Transilvania iezuiţi, precum şi când fiul şi succesorul acestuia Sigismund Bathory (1581-1598) au adus în Transilvania din nou episcop romano-catolic: toate aceste măsuri n-au folosit nimic; nici iezuiţi, nici episcop, nu s-au putut menţine mult timp. Însă când pe la sfârşitul secolului XVII (1686-1690) Transilvania încetă de a fi principat independent şi trecu la habsburgi, supremaţia calvinismului în ea fu distrusă şi prerogativa romano-catolicismului de a avea episcop şi iezuiţi în ea fu asigurată. Calvinismul apuse şi între români. Astfel protestantismul la început foarte răspândit şi puternic pe teritoriul Bisericii occidentale din Transilvania şi Ungaria la sfârşit fu redus de asemenea a nu reprezenta mai mult de ¼ din populaţia creştinilor occidentali.

 

D. Calvinismul în Ţările de Jos

Îndată ce izbucni reformaţia, a pătruns şi în Ţările de Jos mai întâi doctrina lui Luther, iar mai târziu şi reformaţia elvetică a lui Calvin, care în sfârşit înlătură pe cea dintâi şi rămase victorioasă. Protestantismul a trebuit să ducă o luptă grea în Ţările de Jos contra împăratului Carol V şi a fiului său Filip II, regele Spaniei, care în 1556 succedă tatălui său şi în Ţările de Jos; căci chiar Carol V (1519-1556) nu tolera în Ţările de Jos nici protestantismul nici liberalismul politic şi pedepsea aspru chiar cu moarte pe partizanii acestora, contra căror în 1522 el introduse inchiziţia spaniolă. Filip II fu şi mai aspru decât tatăl său şi când aşa zişii ,,Gueux” (cerşetori), adică partizanii reformaţiei şi ai liberalismului politic în 1565-1566 se revoltară contra asprimii sale, iară partizanii reformaţiei cutezară a se deda şi la iconoclasm, Filip a trimis ca guvernator pe tiranul duce de Alba (1567).

Acesta a dispus pedeapsa cu moartea a unui număr de revoltaţi, între care şi a conţilor Egmond şi Hoorn şi guvernă ţara cu braţ de fier. Atunci cele 7 provincii de nord ale Ţărilor de Jos s-au revoltat în 1579 complet şi revendicară cu forţa independenţa lor de Spania sub principele Guillom de Orange, care fugise în străinătate înainte de a veni ducele de Alba şi acum venise înapoi, iară în 1581 se constituiră în republica ,,Ţărilor de Jos Unite” sau ,,republica Olanda” cu religie calvină. Asupra acestei părţi a Ţărilor de Jos Spania a trebuit să renunţe de nevoie la 1609 provizor, iară la 1648 prin pacea vestfalică definitiv şi a rămas numai cu partea de sud, a cărei ţară principală este Belgia.

De atunci în partea de nord a Ţărilor de Jos deveni dominant calvinismul, iară romano-catolicismul fu numai tolerat; abia de la 1648 acesta obţinu din nou libertatea completă şi un număr de peste ¼ din populaţie, pe când în partea de sud a Ţărilor de Jos catolicismul s-a conservat intact.

 

E. Calvinismul în Francia. Hughenoţii (Les Huguenots)

Doctrina lui Luther trecu degrab şi în Francia; la 1533 ea era aşa de răspândită în Paris, că aici Calvin s-a entuziasmat pentru reformaţie. Totuşi chiar în 1534 câţiva partizani ai ei au fost osândiţi la moarte şi în 1535 Calvin a fost nevoit a fugi. Dar deşi Calvin trebui să fugă din Paris şi din Francia, totuşi doctrina lui din Geneva s-a întors degrab (încă din 1536) în Francia cu o forţă şi mai mare. Cu toate că Francisc I regele Franciei (1515-1547) şi fiul său Enric II (1547-1559) se sforţară a combate reformaţia, calvinismul se răspândi în Francia şi afla mulţi partizani mai ales în sudul Franciei. Calvinii sau reformaţii francezi primiră numele particular de ,,huguenots”.

Nu se ştie de unde le vine acest nume. Este foarte probabil că numele ,,huguenots” vine de la numele elveţian corupt ,,Eidgenossen, Eidgenotten” adică confederaţi cu jurământ sau elveţieni, sau că el s-a format de la numele căpeteniei primilor partizani ai reformaţiei din Geneva, care se numea Hugues (Hugo); după altă părere, azi abandonată, calvinii francezi s-au numit huguenots, fiindcă se adunau la Tours într-o casă aproape de poarta Hugo a oraşului, sau la Paris, în un local, în care se zice că apărea umbra lui Hugo Capet († 996), întemeietorul dinastiei franceze a regilor Capetingi (986-1328), succesorii Carolingilor (750-986 sau 840-986) şi predecesorii dinastiei Valois (1328-1589).

Sub regii Francisc I şi Enric II hughenoţii s-au înmulţit aşa, că sub slabii fii ai lui Enric II şi anume sub Francisc II (1559-1560), Carol IX (1560-1574) şi Enric III (1574-1589), când domni mai mult intriganta lor mumă Caterina de Medici († 1589), calvinismul deveni o forţă politică. Chiar Burbonii (Les Bourbons), linie cadetă a Casei regale Valois, care domneau în regatul Navara (Navara de nord sau Navara de Jos) sub supremaţia Franciei, se aliară cu hughenoţii. Sub conducerea Burbonilor hughenoţii se luptară cu catolicii, conduşi de ducii Guise pentru dominaţiune la curte şi în ţară.

De aici urmară în Francia 8 războaie religioase şi civile. În aceste războaie lupta s-a dat cu o mare pasiune, intoleranţă şi cu fanatism. Dovadă, lupta sângeroasă de la Vassi, unde în 1562 catolicii au măcelărit pe hughenoţi şi apoi vărsarea de sânge de la Nimes în ziua de Sfântul Mihail 1567 aşa zisă Michelade, când hughenoţii au ucis 80 de catolici şi i-au aruncat într-un puţ. Dar cea mai oribilă vărsare de sânge fu comisă de catolici contra hughenoţilor, fără ca aceştia să bănuiască, şi cu învoirea şi consimţământul curţii în noaptea de 23 spre 24 august 1572, cu ocazia căsătoriei Margaretei de Valois cu Enric de Burbon, regele Navarei, care mai târziu (1589) deveni rege al Franciei ca Enric IV; acest măcel se cheamă ,,Noaptea Sfântului Vartolomei” sau ,,Nunta sângeroasă” din Paris.

Căsătoria Margaretei cu Enric era să stabilească tocmai pacea între ambele partide, dar s-a profitat de ea pentru a strivi pe hughenoţi. Numărul celor ucişi este dat în mod diferit; catolicii îl socotesc de 2.000-4.000 iar protestanţii îl socotesc 20.000[1]. Deşi însuşi regele Carol IX (1560-1574) şi mai vârtos fratele său mai mic Enric au dat concursul lor la această vărsare de sânge, totuşi Enric, în urmă ca rege Enric III (1574-1589), a trebuit nu numai să acorde hughenoţilor libertatea cultului, ci chiar a face cauză comună cu ei pe terenul politic în contra guisilor. Acest fapt a revoltat aşa de tare partidul catolic sau partidul guisilor, că în 1589 dominicanul Clement asasină pe rege.

Dar regele Enric III neavând fii, cu el s-a stins dinastia Valois (1328-1589) şi astfel îi succedă cumnatul său Enric de Burbon, regele Navarei ca Enric IV al Franciei. Totuşi mai ales Parisul nu voi să deschidă porţile sale acestui rege hughenot şi Enric IV (1589-1610) nu putu intra în Paris până ce nu trecu la religia catolică, decizie ce el luă reflectând că Parisul valorează cât asistenţa la o missă. El şi făcu aceasta în 1593, dar acordă foştilor săi coreligionari prin edictul din Nantes la 1598 libertatea cultului, drept de corporaţie politică şi ca garanţie pentru aceasta mai multe fortăreţe, dintre care cea mai însemnată era La Rochelle. Dar şi Enric IV muri în 1610 de pumnalul lui Ravaillac, un iezuit fanatic.

Fiul său Ludovic XIII (1610-1643) şi nepotul său Ludovic XIV (1648-1715), cel întâi condus în particular de ministrul său, cardinalul Richelieu, despoiară pe hughenoţi de drepturile lor politice, iară cel din urmă de la 1661 treptat şi de libertăţile lor religioase şi în sfârşit la 1685 Ludovic XIV revocă edictul din Nantes şi se sili a readuce pe hughenoţi cu forţa la religia romano-catolică. Unul din cele mai crude mijloace spre acest scop au fost încă de la 1681, înainte de revocarea edictului din Nantes, aşa zisele Dragonade, adică încartirarea de dragoni la hughenoţi, cât timp ei nu se întorceau în sânul Bisericii Romano-Catolice. Chiar prin aceste măsuri calvinismul trebuie să se împuţineze mult. Iară după revocarea edictului din Nantes s-a făcut uz direct de forţă.

Cu toată prohibirea cea mai severă peste un milion de hughenoţi emigrară din Francia; ei au fost primiţi în Elveţia, Olanda, Englitera şi Brandenburg. Două milioane au rămas încă în sudul Franciei şi până la jumătatea secolului XVIII au luptat contra măsurilor statului de a-i converti cu forţa; cea mai mare parte din ei s-a refugiat în Munţii Cevennes de la sud-estul Franciei; pe acolo ei trăiau ca în pustiu şi fură numiţi camisarzi (cei ce poartă cămăşi ţărăneşti); acolo ei s-au apărat adeseori, mai ales de la 1702, cu armele; în fiecare aşa zis război din Cevennes ei fură învinşi şi decimaţi în mare număr, însă tot n-au putut fi exterminaţi.

În sfârşit ultimele decenii ale secolului XVIII au produs o schimbare completă. La aceasta contribui nu puţin succesul ce avu în 1764 Voltaire, poet şi filozof liber-cugetător († 1778) cu scrierea sa ,,Despre toleranţă”. În această scriere el demasca omorul juridic, ce fu comis în 1762 sub domnia fanatismului romano-catolic la Toulouse asupra lui Jean Calas, hughenot din Toulouse. El fu torturat şi ucis pe roată; iară fiii săi siliţi a se lepăda de credinţa lor, pentru că, după zvonuri false şi fără cercetare serioasă, ar fi ucis el însuşi pe un fiu al său, ca să-l împiedice a trece la religia romano-catolică, cum avea de gând, pe când acesta se spânzurase în o criză de ipohondrie.

Acum în sfârşit hughenoţii obţinură din nou toleranţă, mai întâi tacit, apoi în 1787 şi prin lege de la Ludovic XVI (1774-1792), iară de la 1789 adunarea naţională a Revoluţiei Franceze le-a acordat libertate de conştiinţă completă. Astăzi sunt încă în Francia reformaţi (calvini) peste 600.000 suflete.

 
În episodul următor
F. Calvinizarea Engliterei (Anglicanismul şi Presbiterianismul)

 

 

[1] N.tr.: Unii autori afirmă că măcelul din ,,Noaptea Sfântului Vartolomei” a făcut în toată Francia vreo 30.000 victime, alţii ridică numărul acestora până la 100.000. Conf. Histoire des corporations religieuses par A. de Rolland, Paris 1899, p. 266. Ce priveşte cruzimea cu care se executau victimele acestei persecuţiuni conf. Arthur Arnould, Histoire de l’Inquisition, Paris 1869, p. 296-302.