----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca

de Sfântul Ambrozie al Milanului (LXXXV)

 

Episodul anterior

 

CARTEA A X-A (Luca 20, 42 - 24, 53)

1. ,,Zis-au Domnul Domnului meu” (Psalmi 109, 1; Luca 20, 42). Înainte de a rezuma învăţăturile Sale, Domnul include de asemenea credinţa şi mila anterior Patimii Sale la sfârşitul Testamentului Său, credinţa în aceea că noi credem că Hristos este Domnul şi Dumnezeul nostru şi stă de-a dreapta lui Dumnezeu (potrivit Matei 26, 64; Marcu 16, 19; Romani 8, 34), nu că Cel care este pretutindeni stă în mod trupesc. Apoi, El Însuşi este în Tatăl (potrivit Ioan 14, 10; 17, 21), fiindcă El este de o fiinţă cu Dumnezeu, deoarece este o putere, o maiestate. Prin urmare, El este în Tatăl şi Tatăl în El, deoarece Cuvântul este în Dumnezeu şi Dumnezeu este în Cuvântul; El este în Tatăl, El şade de-a dreapta Tatălui, deoarece El este egal cu Tatăl, nu este mai prejos (decât Tatăl); El a fost trimis de Tatăl, fiindcă El S-a pogorât din cer pentru a împlini voia Tatălui.

Deci îndepărtează disputele necredinţei şi religia este completă. Nici nu este El aşezat cel dintâi deoarece El şade de-a dreapta, nici nu suferă El nedreptate fiindcă este trimis. O măsură a demnităţii nu este căutată acolo unde există deplinătate a dumnezeirii.

2. Trebuie de asemenea avut în vedere că El mustră pe cei care spun că Hristos este Fiul lui David (potrivit Luca 20, 41); însă cum s-a învrednicit orbul de tămăduire mărturisind pe Fiul lui David (potrivit Luca 18, 35-43) ? Cum spunând copiii: ,,Osana Fiului lui David” (Matei 21, 9), dau slava vestirii lor înalte lui Dumnezeu ? Dar ei sunt mustraţi, aici, nu pentru că ei mărturisesc pe Fiul lui David, ci fiindcă ei nu cred că El este Fiul lui Dumnezeu. Căci nu există altul în adevărata credinţă, ci ambii; căci chiar dacă la început noi am judecat să nu ştim nimic decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit (potrivit I Corinteni 2, 2), acum, deoarece ne apropiem de Judecată, noi deja nu cunoaştem pe Hristos răstignit (potrivit II Corinteni 5, 16), ci Îl aşteptăm pe El să vină pe nori (potrivit Matei 26, 64). Necredinciosul priveşte rănile (potrivit Ioan 20, 25, 27), credinciosul este ridicat şi merge să-L întâmpine pe Hristos în văzduh (potrivit I Tesaloniceni 4, 17).

3. Aşadar, haideţi să credem că Hristos este Dumnezeu şi Om, unul în fiecare, nu mai prejos de Cel căruia vrăjmaşii Săi Îi sunt supuşi de Tatăl (potrivit Psalmi 109, 1; Luca 20, 43) nu prin slăbiciunea puterii Sale proprii, ci prin unitatea firii, deoarece unul este la lucru în celălalt. Mai mult, Fiul supune vrăjmaşii Tatălui, Cel care-L slăveşte pe Tatăl pe pământ (potrivit Ioan 17, 4), şi ,,(Tatăl) i-au dăruit lui nume, care este preste tot numele” (Filippeni 2, 9). Dar Fiul spune de asemenea Tatălui: ,,Arătat-am numele tău oamenilor pre care ai dat mie” (Ioan 17, 6). Deci dând numele care este mai presus de tot numele, El a dat nu mai mult decât a avut, dar El a dat tot ceea ce a avut. Dar El a dat acest nume, ca ,,toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filippeni 2, 11).

4. Iată detaliile. Tatăl supune Fiului, Fiul supune Tatălui; Tatăl Îl înalţă pe Fiul, Fiul Se înalţă pe Sine. De aici este spus: ,,Stricaţi biserica aceasta, şi în trei zile o voiu ridica” (Ioan 2, 19). Atât Tatăl este Domn, cât şi Fiul este Domn – ,,Zis-au Domnul Domnului meu” (Psalmi 109, 1; Luca 20, 42) –, însă nu doi domni, ci Un Domn, deoarece Tatăl este Dumnezeu şi Fiul este Dumnezeu; dar Un Dumnezeu, deoarece Tatăl este în Fiul şi Fiul în Tatăl (potrivit Ioan 14, 10; 17, 21). Un Dumnezeu, deoarece O Dumnezeire – ,,Scaunul tău Dumnezeule în veacul veacului, toiagul dreptăţii, toiagul împărăţiei tale. Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceasta te-au uns pre tine Dumnezeule, Dumnezeul tău” (Psalmi 44, 8-9) – dar Un Dumnezeu asupra căruia sunt de acord învăţăturile Vechiului şi Noului Testament. Fiindcă este scris de asemenea în Vechiul Testament: ,,Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău” (A Doua Lege 6, 5) şi ,,De Domnul Dumnezeul tău să te temi, şi lui singur să-i slujeşti” (A Doua Lege 6, 13); în Noul: ,,Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor” (Efeseni 4, 6).

Astfel, Tatăl este Domn şi Fiul este Domn, dar Un Domn. Apoi, este scris: ,,Nimeni nu poate a sluji la doi domni” (Matei 6, 24). Aceasta în Noul Testament; dar în Vechiul este scris: ,,Ascultă Israile: Domnul Dumnezeul nostru Domn unul este” (A Doua Lege 6, 4). De aici, în mod admirabil, apostolul, ca nu cumva să vorbească de doi dumnezei, să numească doi domni, sau să micşoreze pe Fiul sau pe Tatăl, spune: ,,Ci nouă un Dumnezeu este, Tatăl, dintru care sunt toate ...; şi unul Domn Iisus Hristos, prin care sunt toate” (I Corinteni 8, 6). Căci Cel care este Dumnezeu este de asemenea Domn, şi Cel care este Domn este Dumnezeu. În sfârşit, este scris: ,,Cunoaşteţi că Domnul acesta este Dumnezeul nostru” (Psalmi 99, 2).

5. În acest chip, tot ceea ce are Tatăl, are şi Fiul. Dumnezeu Tatăl în ce priveşte naşterea, Dumnezeul Fiul în ce priveşte identitatea chipului. Fiul este Domn, deoarece El a supus toate lucrurile Luişi cu dreptate, de vreme ce El a putut cu putere; Tatăl este Domn, fiindcă El este Obârşia Fiului. Astfel, pentru noi Tatăl este deosebit de Fiul prin definiţia Persoanelor şi legat de El prin unitatea puterii. Astfel, Unul este în Celălalt, O Esenţă în Ambii (potrivit Ioan 17, 11). Căci există o slavă a Tatălui, deşi nu s-a pierdut în Fiul, şi un Har al Fiului, deşi Tatăl este văzut în Hristos. Prin urmare, El nu este pierdut în Cel în care există măreţia totală a unităţii, nu este străin de Cel în care însuşirea naşterii este expresia adevărului.

6. ,,Vor veni zile întru care nu va rămâne piatră pre piatră, care să nu se risipească” (Luca 21, 6). Apoi a urmat fragmentul despre văduvă (potrivit Luca 21, 1-4), pe care noi îl trecem cu vederea acum, deoarece am vorbit despre ea în cartea pe care am scris-o despre văduve. Dar există un adevăr (exprimat) alături de fapte despre templul pe care l-a întemeiat Solomon, şi acesta trebuie să fie mai întâi distrus de duşman în vremea Judecăţii. Deoarece nu există nimic făcut prin trudă şi de mână pe care să nu-l deterioreze trecerea vremii, sau să nu-l distrugă forţa, sau să nu-l ardă focul.

Există însă şi alt templu, făcut din pietre preţioase şi împodobit cu daruri (potrivit Luca 21, 5), a cărui ruină Domnul pare s-o vestească, adică, sinagoga evreilor, a cărei structură veche este demolată deoarece ia fiinţă Biserica. Există de asemenea un templu în fiecare individ, care cade când credinţa se prăbuşeşte, şi îndeosebi dacă cineva invocă în mod fals numele lui Hristos, prin care subjugă bunăvoinţa lăuntrică.

7. Poate exista o explicaţie care m-ar ajuta mai mult. Căci ce îmi este de folos să ştiu Ziua Judecăţii ? Ce îmi este de folos conştientizarea unor păcate atât de mari, dacă Domnul vine, decât că El vine în duhul meu, Se întoarce în cugetul meu, decât că Hristos viază în mine (potrivit Galateni 2, 20), Hristos grăieşte în mine ? Aşadar, Hristos trebuie să vină la mine, Venirea Sa trebuie să se întâmple pentru mine. Deci, fie ca cea de-a Doua Venire a Domnului să aibă loc la sfârşitul lumii, când noi putem spune: ,,Prin care mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii” (Galateni 6, 14).

8. Dar dacă un astfel de sfârşit al lumii îl găseşte pe acest om pe acoperişul casei sale (potrivit Matei 24, 17), astfel încât conversaţia sa este în ceruri (potrivit Filippeni 3, 20), atunci templul trupesc, văzut, Legea trupească, mielul trupesc şi văzut, pâinea nedospită trupească şi văzută, îndrăznesc să spun, Hristos cel de sub timp, trec, precum s-a făcut în Pavel înainte ca el să creadă, deoarece Hristos este veşnic în cel pentru care lumea este pierdută (potrivit Galateni 6, 14). Pentru el există un templu duhovnicesc, o lege duhovnicească (potrivit Romani 7, 14), de asemenea un Miel Pascal duhovnicesc, deoarece Hristos este omorât o dată; aici, el prăznuieşte cu pâine nedospită, nu din grâu pământesc, ci din grâul adevărului (potrivit I Corinteni 5, 8). Astfel, fie să existe pentru el apărarea înţelepciunii, apărarea virtuţii şi adevărului, apărarea răscumpărării, fiindcă într-adevăr ,,şi Hristos o dată pentru păcate(le oamenilor) au pătimit” (I Petru 3, 18), dar răscumpără zi de zi păcatele oamenilor.

9. ,,Şi când veţi auzi războaie şi răzmeriţe” (Luca 21, 9 – citatul folosit de Sfântul Ambrozie este puţin diferit: ,,Şi când veţi auzi războaie şi zvonuri de războaie”). Domnul, întrebat când va fi distrugerea templului şi care va fi semnul Venirii Sale (potrivit Luca 21, 7), avertizează cu privire la semne, şi nu crede că timpul ar trebui făcut cunoscut. Dar Matei a adăugat o a treia întrebare, astfel că ucenicii au întrebat despre vremurile distrugerii templului, semnul Venirii, şi sfârşitul lumii (potrivit Matei 24, 3), şi Luca a considerat că s-a cunoscut îndeajuns despre sfârşitul lumii dacă s-a aflat de Venirea Domnului.

10. Dar singurii martori ai cuvintelor cereşti suntem noi cei pe care-i găseşte sfârşitul lumii (potrivit I Ioan 2, 18). Cât de mari războaie şi cât de mari zvonuri de războaie primim (potrivit Luca 21, 9-10). Hunii s-au ridicat împotriva alanilor, alanii împotriva goţilor, goţii împotriva taifalilor şi sarmaţilor, şi noi în Iliria, izgoniţi din pământul goţilor, am creat exiluri, şi încă nu este sfârşitul (potrivit Matei 24, 7). Ce foamete a tuturor, ciuma boilor, oamenilor şi a tuturor vitelor deopotrivă (potrivit Luca 21, 11), astfel că molima ne-a făcut de asemenea pe noi cei care nu am îndurat războiul egali cu cei cuceriţi.

Prin urmare, deoarece noi suntem la sfârşitul epocii, bolile lumii deschid calea. Foametea este o boală a lumii, molima este o boală a lumii, persecuţia este o boală a lumii.

11. Dar există alte războaie pe care un bărbat creştin le îndură, bătălii, de asemenea, ale diferitelor dorinţe, şi conflicte de interese, şi vrăjmaşi casnici mult mai ostili decât cei străini. Acum îmboldeşte zgârcenia, acum aprinde pofta, acum îngrozeşte teama, acum supără mânia, acum tulbură ambiţia, acum duhurile răutăţii (Efeseni 6, 12) care sunt printre puterile cereşti încearcă să insufle teroare. Astfel, bunăvoinţa nestatornică a unui duh şovăitor este istovită de bătălii şi zguduită de cutremurele pământului (potrivit Luca 21, 11).

12. Dar un bărbat mai curajos spune: ,,De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. De s-ar scula asupra mea război, întru aceasta eu nădăjduiesc” (Psalmi 26, 5-6). El stă în linia de bătaie, întorcându-şi pieptul împotriva duşmanului (potrivit I Paralipomene 12, 33); chiar dacă apare un Goliat înalt, neînduplecat, când alţii se tem (potrivit I Împăraţi 17, 4-11), el se ridică, smerit ca David, îndepărtând armele unui împărat pământesc, luând săgeţile mai aprinse ale credinţei, şi învârtind toiagul credinţei curate (potrivit I Împăraţi 17, 38-40); cu o funie întreită (potrivit Eclisiastul 4, 12) el răneşte semeţia persecutorului (potrivit Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 47, 4), dispreţuind ameninţările, dispreţuind puterile (potrivit I Împăraţi 17, 41-50), de asemenea mulţumitor, el în care grăieşte Hristos.

Uneori Hristos grăieşte, alteori Tatăl, alteori Duhul Tatălui. Aceştia nu sunt în dezacord, ci conglăsuiesc (potrivit I Ioan 5, 7). Ce spune Unul, spun Trei, deoarece glasul Treimii este unul. Către acest biruitor care l-a ucis pe Goliat cu propria sabie (potrivit I Împăraţi 17, 51; Psalmi 151, 7), întrucât el a pătimit moarte de dragul lui Hristos, când cei de alt neam au fost puşi pe fugă (potrivit I Împăraţi 17, 52), au ieşit jucătoarele (potrivit I Împăraţi 18, 6), cele asemenea vulturilor (potrivit Psalmi 102, 5), spunând: ,,Bătut-a Saul cu miile şi David cu zecile de mii” (I Împăraţi 18, 7). Acesta este un semn că biruitorii trebuie preferaţi prinţilor lumii. Deci, când împăraţii sunt morţi pentru veşnicie, mucenicii vin în cinstea harului în Împărăţia Cerească, şi cei dintâi devin rugători, iar cei din urmă protectori.

13. Mai mult, sabia lui Goliat este una (potrivit I Împăraţi 21, 9) şi arma diavolului alta, adică cuvântul ereticilor, pe care un bărbat care poate cânta psalmi o scoate (sabia) pentru a înfrânge adversarul (potrivit I Corinteni 14, 15; Efeseni 5, 19), când aude de războaie aici, nici pătimind, nici clătinându-se de vântul vreunei învăţături nestatornice (potrivit Efeseni 4, 14), neştiutor de foamea pentru cuvânt (potrivit Amos 8, 11) şi plin de bogăţiile Scripturii Cereşti, care nu fuge de provocarea ereticului care răsună cu glasuri zadarnice.

Apoi, cel care este neputincios aşteaptă, ca nu cumva cu o dispută inegală, să facă o pre-judecată asupra celorlalţi. Fie ca David să vină, a cărui gură Hristos o deschide pentru a grăi taine (potrivit Psalmi 50, 16); fie ca acel nazareu să vină, al cărui păr nu poate cădea, nici având vreun exces în care poate cădea (potrivit Numerii 6, 2-5; Judecătorii 13, 5; 14; 16, 17), nici pe punctul de a pierde vreuna din virtuţile mai înalte, desăvârşit în sobrietate, curajos în pace, care-şi păzeşte toate simţurile şi cuvintele chiar până la sfârşit.

14. Fie ca Evanghelia să fie propovăduită, ca lumea să poată fi distrusă (potrivit Matei 24, 14). Exact aşa cum propovăduirea Evangheliei, în care atât goţii cât şi armenii au crezut deja, a mers înainte până la capătul pământului, şi, în consecinţă, noi vedem sfârşitul lumii (potrivit Matei 24, 14), tot aşa fie ca Evanghelia să fie propovăduită de un bărbat duhovnicesc, când el urmăreşte toate desăvârşirile înţelepciunii şi toate virtuţile cu un cuget şi un duh cântător (potrivit I Corinteni 14, 15), distrugând ultimul vrăjmaş, moartea (potrivit I Corinteni 15, 26). Căci apoi este sfârşitul, ,,când (Hristos) va da împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui” (I Corinteni 15, 24), şi El ,,se va supune celui ce au supus lui toate, ca să fie Dumnezeu toate întru toate” (I Corinteni 15, 28). Şi Evanghelia va fi propovăduită prin toate cetăţile, adică cetăţile Iudeei, fiindcă ,,cunoscut este în Iudeea Dumnezeu” (Psalmi 75, 1). Deoarece ,,se vor zidi cetăţile Iudeei” (Psalmi 68, 39; potrivit Psalmi 121, 2), când sunt aşezate temeliile virtuţilor.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

Episodul urmator