Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36
----------------

 

Carti in site

 

--------------------


Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/functions.php on line 194
ISTORIA BISERICII (XII)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
4
 

Ioan, supranumit Gură de Aur – Caracterul său – Primele sale studii – Primele sale scrieri – Predicile sale din Antiohia – El este ridicat pe scaunul Constantinopolului – Viaţa sa ca episcop – Râvna sa – Luptele sale cu curtea împărătească – Împărăteasa Eudoxia – Evtropie – Ioan Gură de Aur contribuie la căderea sa în dizgraţie – Mila sa faţă de el – Eudoxia vrea să-l piardă pe Gură de Aur după ce l-a pierdut pe Evtropie – Ioan Gură de Aur se ridică împotriva scandalurilor de la curte – Călătoria lui Ioan Gură de Aur în Asia – Un intrus pe scaunul Constantinopolului – Marii fraţi prigoniţi de Teofil al Alexandriei sub pretextul origenismului, se duc la Constantinopol – Ioan Gură de Aur se declară în favoarea lor – Epifanie la Constantinopol – Conduita sa anti-canonică – El părăseşte Constantinopolul şi moare întorcându-se în Cipru – Teofil la Constantinopol – Sinodul de la  Stejarul – Exilul lui Ioan Gură de Aur – Întoarcerea sa – Noile lupte dintre el şi Eudoxia – Un nou sinod – Al doilea exil al său – Viaţa lui Ioan Gură de Aur în exil – Intervenţia lui Onorie, împăratul Apusului – Sinodul de la Roma – Scrisoarea lui Ioan Gură de Aur către Inochentie, episcopul Romei – Opoziţie faţă de intervenţia Apusului în cauza lui Ioan Gură de Aur – Prigonirea susţinătorilor săi – Violenţele faţă de Ioan Gură de Aur – Moartea lui – Apologia sa – Învăţătura lui Ioan Gură de Aur

 

Anii 386-406

 

Partea a IX-a

Iată scrisoarea marelui episcop:

„Preacinstitului şi preasfinţitului meu Domn[1] episcopul Inochentie,

Ioan

Salut întru Domnul !

Cred că înainte de a primi această epistolă, evlavia voastră va auzi vorbindu-se despre nedreptatea care s-a îndrăznit a se face aici.

Grozăviile sunt atât de mari încât lumea aproape în întregime este mişcată de scenele acestei tragedii deplorabile şi şi-a manifestat indignarea şi durerea sa. Cum nu este suficient a ne plânge, ci trebuie să vindecăm aceste rele şi să căutăm mijlocul de a linişti furtuna care a tulburat atât de grav Biserica, noi ne-am gândit[2] că este necesar a-i îndemna pe preacinstiţii noştri Domni şi preacredincioşi episcopi Dimitrie, Pansofie, Papos şi Evghenie să-şi părăsească bisericile, să înfrunte pericolele unei mări atât de întinse, să facă o călătorie atât de lungă cu scopul de a face apel la dragostea voastră şi de a remedia cu promptitudine relele al căror tablou exact vi-l vor face[3]. Noi am trimis împreună cu ei pe venerabilii şi preaiubiţii noştri diaconi Pavel şi Chiriac. Ei vor înfăţişa dragostei voastre, sub formă de epistolă, relatarea a tot ce s-a petrecut aici.

Teofil, episcop al Bisericii Alexandriei, fiind acuzat de mai mulţi la preaevlaviosul împărat, şi fiind anunţat să vină singur, el a sosit cu o trupă numeroasă de egipteni, vrând să dea de înţeles că el venea pentru a face război. Intrând în acest oraş al lui Constantin, atât de mare şi de iubit de Dumnezeu, el nu a intrat în biserică, după obiceiul consacrat până în prezent; el nu ne-a vorbit, a refuzat să se roage şi să fie în comuniune cu noi. Coborând de pe navă, el a trecut prin faţa bisericii şi s-a dus să locuiască în altă parte, în afara oraşului. Deşi noi am stăruit mult ca el să locuiască la noi împreună cu cei care-l însoţeau (noi aveam totul pregătit pentru a-i primi); nici tovarăşii lui, nici el însuşi nu au acceptat invitaţia noastră. Văzând aceasta, noi am fost într-o mare nelinişte, neputând să înţelegem o asemenea ofensă care ne-a fost făcută.

Împlinind însă datoria noastră, noi l-am rugat în mod stăruitor să ne expună motivele care l-au făcut să ne declare un astfel de război şi să scandalizeze un oraş atât de mare. Deoarece el nu vroia să ne facă cunoscute motivele conduitei sale şi deoarece acuzatorii săi insistau să fie judecat, preaevlaviosul împărat ne-a poruncit să mergem în cartierul în care locuia şi să-l judecăm. I se reproşa că a făcut cotropiri nedrepte, că a comis omoruri şi zece mii de alte crime. Dar noi care manifestăm cel mai mare respect pentru legile părinţilor noştri, care l-am cinstit pe acest om, care am primit de la el o scrisoare în care el declara că nu trebuie dat judecăţii în afara graniţelor jurisdicţiei sale, şi că trebuiau tratate în aceeaşi provincie chestiunile care priveau provincia, nu numai că nu l-am judecat, ci am refuzat cu tărie să-l judecăm.

Cât despre el, el s-a pus judecător suprem, l-a citat pe arhidiaconul meu cu autoritate, ca şi cum Biserica mea ar fi fost văduvă şi nu ar fi avut episcop. Prin arhidiacon, el a făcut să vină către el tot clerul; Bisericile au fost tulburate când li s-au răpit slujitorii, şi când au fost determinaţi să prezinte memorii şi să se poarte ca acuzatori împotriva noastră.

Apoi, el ne-a chemat pe noi înşine la judecată, înainte de a se fi curăţit de crimele care-i erau imputate, ceea ce era împotriva canoanelor şi împotriva tuturor legilor. Ştiind bine că noi nu am fi avut nici o problemă cu un judecător (altfel spus, noi am fi compărut de mii de ori); dar la un adversar, la un duşman, cum dovedeşte că este ceea ce el a făcut deja şi ceea ce face în continuare, noi i-am trimis pe Dimitrie, episcop de Pisinunte, Eulisie, episcop de Apameea, Luppiciannus, episcop de Appiaria şi pe cei doi preoţi, Germanus şi Sever, care au răspuns cu cea mai mare cuviinţă, în numele nostru, că noi nu fugim de judecată, ci de un adversar notoriu, un duşman evident.

Cum acela care, înainte de a fi primit orice memoriu împotriva noastră, stătea în afara bisericii, a rugăciunilor noastre, şi a comuniunii noastre; care a stârnit acuzatori, a atras de partea sa clerul, şi a mâhnit Bisericile, cum un astfel de om să fie demn de a se instala în tribunalul din care el nu avea nici un drept de a face parte ? Este evident că un egiptean nu avea nici un drept de a judeca în Tracia, mai ales atunci când el însuşi era sub lovitura unei acuzaţii, că el era un adversar şi un duşman.

Dar el nu a ţinut cont de toate acestea, şi s-a grăbit să-şi împlinească scopul, deşi noi ne-am declarat gata a compărea înaintea a o sută, înaintea a o mie de episcopi, şi a dovedi că suntem nevinovaţi, aşa cum suntem în realitate. Însă el nu a ţinut cont, şi noi, absenţi, apelând la sinod, cerând judecata, nerefuzând deloc a compărea, şi refuzând doar a ne supune unei uri evidente, el i-a admis pe acuzatori, i-a absolvit pe cei pe care noi i-am condamnat, a primit memorii de la cei care încă nu-şi ispăşiseră crimele, şi a trecut la judecată. Toate acestea sunt împotriva dreptăţii, împotriva canoanelor, împotriva obiceiului.

De ce să spun mai mult ? El nu a încetat să acţioneze şi să facă intrigi împotriva noastră, până când a reuşit, cu ajutorul violenţei şi al unui despotism tiranic, să ne alunge din oraş şi din biserică. Pe seară, cum noi eram însoţiţi de tot poporul, un om de la poliţie m-a târât cu forţa să traversez oraşul; m-a aruncat într-un vas, şi m-a luat cu sine, deoarece eu ceream la sinod dreptate. Cine ar avea o inimă atât de aspră încât să nu plângă auzind o asemenea istorisire ? dar cum am spus deja, nu trebuie să ne tânguim, trebuie să reparăm nedreptatea. Vă rog, dragostea voastră, să împărtăşiţi durerea mea şi să faceţi tot ceea ce trebuie pentru a înceta atâtea rele. Duşmanul meu nu se va opri în nelegiuirea sa; el va continua faptele sale rele şi va comite altele încă.

Când preaevlaviosul împărat i-a alungat pe cei care invadaseră biserica mea cu atâta îndrăzneală şi neruşinare; cum mulţi dintre ei, recunoscându-şi greşeala s-au întors în Bisericile lor, fugind din faţa unei răzmeriţe care cuprindea tot oraşul ca un incendiu teribil; cum noi ne-am întors în oraş şi în biserica noastră de unde am fost scoşi pe nedrept, însoţiţi de 30 episcopi şi din porunca împăratului care ne anunţase printr-un notar, Teofil a fugit foarte repede, noi nu ştim din ce motiv.

Intrând în oraş, noi l-am rugat pe preaevlaviosul împărat să reunească un sinod pentru a îndrepta ceea ce se făcuse împotriva noastră. Teofil care era conştient de tot ceea ce făcuse, care se temea să nu fie mustrat, s-a grăbit să plece în plină noapte, împreună cu complicii săi, după ce a aflat că împăratul a trimis scrisori de convocare tuturor episcopilor din imperiul său. Cât despre noi, supuşi conştiinţei noastre, nu am încetat să cerem preaevlaviosului împărat să-i scrie în particular lui Teofil pentru a-i porunci să vină din Egipt împreună cu toţi complicii săi pentru a da socoteală de ceea ce făcuse, făcându-i precizarea că nu era suficient, pentru a se apăra, să invoce decizii luate în absenţa noastră şi contrare atâtor legi bisericeşti.

Dar Teofil nu s-a supus poruncilor împăratului; el a rămas acasă, sub pretextul că poporul s-ar fi răsculat dacă el vroia să plece, şi că prietenii săi îl înconjurau cu o asemenea grijă încât plecarea sa era imposibilă. Cu toate acestea, cu puţin timp înainte de a sosi scrisorile împărăteşti, poporul s-a arătat atât de puţin favorabil încât l-a copleşit cu insulte. Dar noi nu trebuie să ne ocupăm de aceste lucruri; ceea ce am spus era necesar pentru a dovedi că el persevera în sentimentele sale rele.

În privinţa noastră, noi nu am încetat să cerem o judecată, afirmând că noi eram nevinovaţi, şi că duşmanii noştri duseseră împotriva noastră nedreptatea până la limitele sale extreme. Câţiva sirieni complici ai lui Teofil au rămas aici. Noi eram gata să ne supunem judecăţii înaintea lor; noi am solicitat adeseori, cerând, sau să se dea actul de nedreptate comis împotriva noastră; sau să se procedeze la o nouă examinare a acuzatorilor şi a memoriilor pe care ei le făcuseră împotriva noastră. Noi nu am obţinut nimic, şi suntem din nou izgoniţi din Biserica noastră.

Cum aş putea să vă povestesc scenele care au avut loc atunci şi care depăşesc pe cele din cea mai tristă tragedie ? Ce relatare ar putea să le descrie ? Ce urechi ar putea să le audă fără oroare ? Când noi făceam cererile pe care le-am expus, deodată o mulţime de soldaţi, în ziua Sâmbetei Mari, la sfârşitul zilei, a năvălit în biserici, alungând cu violenţă clerul care ne rămăsese credincios; altarul era înconjurat de soldaţi; femeile care, în încăperile sfinte, îşi lepădaseră veşmintele pentru a primi botezul, au fugit dezbrăcate, înspăimântate de teamă în faţa acestei năvăliri cumplite; nu li se permitea nici măcar să-şi ia hainele; multe dintre ele au fost rănite; bazinele şi lucrurile sfinte erau înroşite de sângele lor.

Aceasta nu este tot. Soldaţii au invadat locurile unde erau ţinute lucrurile sfinte; aşa cum am aflat după aceea, mulţi dintre ei nu erau nici măcar iniţiaţi, şi totuşi ei au luat sfintele taine, şi preasfântul sânge al lui Hristos a fost răspândit pe veşmintele lor; totul s-a petrecut ca şi cum noi am fi fost în captivitate la barbari. Poporul era alungat aiurea şi fugea în afara oraşului; într-o sărbătoare atât de mare, bisericile erau pustii, şi mai mult de 40 episcopi care erau în comuniune cu noi au fost izgoniţi, fără motiv, împreună cu poporul. Din toate părţile nu se auzeau decât gemete şi tânguiri; nu se vedeau în locurile publice, casele şi locurile pustii decât fântâni de lacrimi; toate cartierele oraşului participau la această mâhnire profundă.

Mărimea nedreptăţii comise împotriva noastră îi lovea nu numai pe cei care sufereau alături de noi, ci şi pe cei care nu sufereau; noi nu eram compătimiţi doar de credincioşii soborniceşti, ci şi de eretici, evrei şi păgâni; totul era în tulburare şi mâhnire ca şi cum oraşul ar fi fost luat cu asalt. Toate acestea au avut loc fără ca preaevlaviosul prinţ să le fi poruncit, în timpul nopţii, şi sub conducerea episcopilor care aveau ca diaconi ofiţeri din armată. Cum s-a luminat de ziuă, tot oraşul a emigrat; oile risipite au prăznuit sărbătoarea sub copaci şi în pădure.

Trebuie acum să vă arătăm consecinţele acestor fapte; căci, aşa cum am spus, nu este cu putinţă a vă istorisi toate detaliile. Ceea ce este încă mai deplorabil este că evenimente atât de grave nu s-au sfârşit, şi că nici măcar nu se poate spera la sfârşitul lor. Răul creştea din zi în zi, şi noi am devenit obiect de batjocură pentru cea mai mare parte a oamenilor; însă nimeni nu râde, oricare ar fi răutatea sa; dimpotrivă, toţi plâng, aşa cum am spus, văzând excesul de răutate şi nedreptate nemaiauzită a căror victimă suntem.

Răul nu s-a oprit aici; el a invadat Răsăritul. Exact aşa cum dintr-un cap bolnav umorile vicioase se răspândesc în toate mădularele pe care le corup, tot aşa relele care au avut loc în acest mare oraş se repezesc ca dintr-un izvor şi au invadat totul; pretutindeni, clericii se ridică împotriva episcopilor, credincioşii înşişi sunt dezbinaţi în facţiuni, şi universul întreg este în aşteptarea unor mari bulversări.

Aşadar, preacinstiţi şi preaevlavioşi domni[4], când veţi afla toate aceste lucruri, arătaţi-vă, vă rog, tot curajul şi râvna voastră, pentru ca o atât de mare nedreptate care a invadat Biserica să fie reprimată. Dacă se stabileşte obiceiul de a invada provinciile aproapelui, dacă acesta devine permis, şi dacă se poate, de la mari distanţe, a-i respinge pe cei pe care s-ar vrea, acţionând fără rânduială şi în virtutea propriei autorităţi, ştiţi că totul va pieri, că un război interminabil va cotropi universul întreg, că toţi episcopii se vor izgoni reciproc şi prin rotaţie. Pentru ca o astfel de dezordine să nu invadeze universul întreg, vă rog să declaraţi prin scrisori că tot ceea ce a fost făcut de unele partide, în absenţa noastră şi fără ca noi să fi refuzat judecata, nu are nici o valoare, ca ceea ce nu este real; şi că cei care şi-au permis astfel de lucruri sunt supuşi pedepselor prevăzute de legile bisericeşti.

Cât despre noi care nu am fost crezuţi; a cărui vinovăţie nu a fost stabilită, permiteţi-ne să ne bucurăm de scrisorile voastre, de dragostea voastră, şi de toate bunele voastre metode ca înainte[5]. Dacă cei care ne-au condamnat vor încă să ne reproşeze crimele care au stat la baza sentinţei lor nedrepte, când ni se dă actul acesteia, şi când acuzatorii noştri se vor prezenta cu memoriile lor, noi ne vom apăra înaintea judecătorilor necorupţi, şi vom dovedi că suntem nevinovaţi de toate crimele de care am fost acuzaţi; şi noi suntem cu adevărat nevinovaţi.

Tot ceea ce a fost făcut de ei a fost împotriva disciplinei, împotriva tuturor legilor şi canoanelor bisericeşti; niciodată nu s-a acţionat astfel în judecăţile păgânilor, nici în vreun tribunal barbar; nici sciţii, nici sarmaţii nu au judecat astfel niciodată, adică, după ce au ascultat numai una dintre părţi, în absenţa unui acuzat care nu a recuzat judecata, ci doar ostilitatea; care a cerut nenumăraţi judecători; care se considera cu totul nevinovat; care afirma că în prezenţa lumii întregi va dovedi că nu i se putea reproşa nici o crimă, şi că era absolut nevinovat de ceea ce i se reproşa.

Când veţi afla aceste lucruri cu mai multe detalii de la domnii mei preaevlavioşi, fraţii mei episcopi, faceţi-le, vă rog, obiectul solicitudinii voastre. Acţionând astfel, nu numai că-mi veţi face un serviciu mie, ci tuturor Bisericilor, şi veţi fi răsplătiţi de Dumnezeu care este plin de solicitudine pentru pacea Bisericilor. Noi am trimis aceeaşi scrisoare lui Venerie, episcop de Milan şi lui Cromatie, episcop de Achileea.

Te salut în Domnul”[6].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] Adresându-se unii altora, episcopii îşi dădeau reciproc titlul de Domn. Abatele Darras, tomul XI, p. 569, traduce în chip făţarnic Stăpânului meu pentru a face să se creadă că Ioan Gură de Aur se adresa lui Inochentie ca unui superior. El trebuie să fi avut mare nevoie de dovezi în favoarea papismului, pentru a o accepta pe aceasta de acest calibru.

   [2] Ioan Gură de Aur vorbeşte la plural deoarece el nu era decât intermediarul Sinodului său de 40 episcopi; şi el vorbeşte de asemenea lui Inochentie de mai multe ori la plural, deoarece el se adresa totodată Sinodului pe care el trebuia să-l reunească. În această epocă nici un episcop bun nu acţiona singur, nu mai mult la Roma ca în alte părţi, şi toate chestiunile se tratau în sinod.

   [3] Abatele Darras traduce astfel: ,,Pentru că voi aţi putea, prin autoritatea voastră apostolică, să puneţi capăt acesteia”.

   Nu există nici un cuvânt de acesta în text.

   [4] Abatele Darras, care nu a dat decât două citate din scrisoarea lui Ioan Gură de Aur, traduce astfel acest fragment: ,,Aşadar, vouă, venerabile părinte, de comun acord cu episcopii din Apus, aparţine a manifesta puterea şi autoritatea necesare pentru a pune frână nedreptăţii triumfătoare”.

   Istoricul papismului nu putea decât să fie falsificator, încă de când el vroia să atribuie sistemul său lui Ioan Gură de Aur.

   [5] Iată traducerea acestui fragment dată de abatele Darras: ,,În ce mă priveşte, eu nu am fost nici ascultat, nici crezut, şi prin urmare eu nu aş şti în nici un fel să admit că a putut fi luată o sentinţă de depunere împotriva mea. Înaintea lui Dumnezeu care mă va judeca, şi înaintea voastră, preasfinte şi cinstite Părinte, eu declar că conştiinţa mea nu-mi reproşează nimic”. Istoria generală a Bisericii, tomul XI, p. 570.

   Sfântul Ioan Gură de Aur s-a adresat episcopilor sinodului roman, cum se vede în scrisoare, şi nu lui Inochentie singur.

   Un scriitor care a făcut pe catolicul şi savantul, deşi el nu a fost nici una, nici alta, dl. Amedee Thierry a considerat a traduce cuvintele: ,,Permiteţi-ne să ne bucurăm etc” prin acestea: ,,Porunciţi ca eu să fiu redat Bisericii mele pentru a mă bucura acolo încă de dragostea şi pacea care mă unesc cu fraţii mei”. Sfântul Ioan Gură de Aur şi împărăteasa Eudoxia, ediţia a doua, p. 282.

   Academicianul a făcut un sens contrar şi istoricul papist a inventat totul. Şi unul şi celălalt lucrează cu demnitate pentru papism. [N.tr.: Guettee dă apoi textul în original, în limba greacă: Paladie, Dialog., c. 2.]

   [6] Abatele Darras a tăiat ceea ce se referă la episcopii de Milan şi Achileea şi a înlocuit ultimele cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur cu acestea: ,,Adio, Domn reverendisim şi preasfinte Părinte, roagă-te pentru mine”. Tomul XI, p. 570-571.

   Istoricul papismului confirmă că el a scos ceea ce el zice în Dialogul lui Paladie, ediţia Migne, în Patrologia sa, tomul XLVIII, şi el asigură că veridicitatea lui Paladie nu a fost niciodată contestată de nimeni, tomul XI, p. 575. Nu se poate spune acelaşi lucru despre el. Ediţia Migne pe care noi am verificat-o este absolut conformă cu cea a benedictinilor, îndrumată de Dom Montfaucon. În consecinţă, istoricul papismului a falsificat cu bună ştiinţă scrisoarea lui Ioan Gură de Aur, cea pe care a dat-o Paladie în al său Dialog despre viaţa lui Ioan Gură de Aur, cap. 2, ediţia Migne, col. 7, 8 şi urm..

 

Episodul urmator