Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36
----------------

 

Carti in site

 

--------------------


Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/functions.php on line 194

NIHILISMUL

Rădăcina revoluţiei epocii moderne (XVIII)

de ieromonah Serafim Rose

 

Episodul anterior

 

V. Dincolo de nihilism [continuare]

Nihilismul însuşi, ajungând la sfârşitul programului său, arată spre acest scop care se află dincolo de el; aceasta este adevărata semnificaţie a apologiei nihiliste a lui Yeats şi a altora. Dar încă o dată, probabil la Nietzsche, acest ,,profet” misterios care ştia totul despre nihilism cu excepţia semnificaţiei lui finale, această idee primeşte expresia sa cea mai izbitoare.

„În anumite circumstanţe, apariţia celei mai extreme forme de pesimism şi nihilism real ar putea fi semnul unui proces de creştere incisivă şi esenţială, şi al trecerii omenirii la condiţii cu totul noi de existenţă. Asta este ceea ce am înţeles eu[1].

Dincolo de nihilism trebuie să fie o „reevaluare a tuturor valorilor”:

„Prin această formulă îşi găseşte expresia o mişcare inversă, atât în ce priveşte un principiu, cât şi o misiune; o mişcare care într-un viitor îndepărtat va înlocui acest nihilism perfect; dar care însă îl priveşte ca pe un pas necesar, atât din punct de vedere logic, cât şi psihologic, către propria apariţie, şi care nu poate veni în mod pozitiv decât de pe culmile sale şi din el[2].

Îndeajuns de straniu, exact aceeaşi idee este exprimată în contextul cu totul diferit al gândirii lui Lenin, care, după preamărirea ideii nihiliste a „fabricii” universale, continuă:

„Dar această disciplină de ’fabrică’, pe care proletariatul o va extinde la întreaga societate după înfrângerea capitaliştilor şi prăbuşirea exploatatorilor, nu este nicidecum idealul nostru sau scopul nostru final. Este doar un avanpost necesar pentru curăţirea radicală a societăţii de toată oroarea şi ticăloşia exploatării capitaliste, pentru a înainta mai departe[3].

Acest moment ,,mai departe”, pe care Nietzsche şi Lenin îl descriu la unison ca fiind „condiţii cu totul noi de existenţă”, este scopul final al Revoluţiei. Acest scop, de vreme ce este într-un anumit sens „dincolo de nihilism”, şi de asemenea pentru că este un subiect larg în sine, necesită un capitol separat. Pentru a încheia în mod adecvat acest capitol şi discuţia noastră despre nihilism, va fi suficient doar să sugerăm care este natura sa, şi astfel să stabilim cadrul general al expunerii noastre în capitolul următor; acest scop poate fi privit ca un corolar întreit al gândirii nihiliste.

În primul rând, corolarul anihilării nihiliste a Vechii Ordini constituie conceperea unei „noi epoci” – „nouă” într-un sens absolut, nu relativ. Epoca pe cale să înceapă nu trebuie să fie doar cea din urmă, sau nici măcar cea mai măreaţă, dintr-o serie de epoci, ci inaugurarea unui timp cu totul nou; ea este instituită împotriva a tot ceea ce a fost până acum. Într-o scrisoare din 1884, Nietzsche scria: „Este posibil ca eu să fiu cel dintâi care descopăr o idee care va împărţi istoria omenirii în două”[4]; deoarece consecinţa acestei idei [este că] „toţi cei care se nasc după noi aparţin unei istorii superioare oricărei istorii de până în prezent”[5]. Desigur, Nietzsche este orbit de mândria sa; el nu a făcut o „descoperire” originală, ci doar a găsit cuvintele pentru a exprima ceea ce era deja „în aer” de ceva vreme. În realitate, exact aceeaşi idee era exprimată cu 12 ani mai devreme de Dostoievski prin personajul său Kirillov, cel mai radical dintre „posedaţi”:

,,Totul va fi nou ... Atunci ei vor împărţi istoria în două părţi: de la gorilă la anihilarea lui Dumnezeu, şi de la anihilarea lui Dumnezeu la transformarea fizică a pământului şi a omului”[6].

Aici este deja sugerat cel de-al doilea corolar al gândirii nihiliste. Răzvrătirea nihilistă şi antiteismul responsabile pentru „moartea lui Dumnezeu” dau naştere ideii de a inaugura ,,noua eră”: transformarea omului însuşi într-un dumnezeu. „Morţi sunt toţi zeii”, spune Zarathustra al lui Nietzsche: „Acum noi dorim ca supraomul să trăiască”[7]. „Uciderea” lui Dumnezeu este o faptă prea însemnată pentru a-i lăsa pe oameni neschimbaţi: „Nu va trebui să devenim noi înşine dumnezei, doar ca să pară că s-a meritat ?”[8] La Kirillov, supraomul este „omul-dumnezeu”, fiindcă în logica lui „dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt Dumnezeu”[9].

Această idee de „supraom” este cea care stă la baza şi inspiră concepţia „transformării omului”, asemănătoare în realismul lui Marx şi în vitalismul numeroşilor ocultişti şi artişti. Feluritele concepţii ale „omului nou” sunt, ca să spunem aşa, o serie de schiţe preliminare ale supraomului. Fiindcă exact aşa cum nimicul, dumnezeul nihilismului, nu este decât un gol şi aşteptarea împlinirii în revelaţia unui ,,nou dumnezeu”, tot aşa „omul nou” – pe care nihilismul l-a deformat, l-a redus şi l-a lăsat fără caracter, fără credinţă, fără orientare –, fie că este văzut ca „pozitiv” sau „negativ”, a devenit „mobil” şi „flexibil”, „deschis” şi „receptiv”; el este un material pasiv care aşteaptă o nouă descoperire sau revelaţie sau poruncă care să-l toarne în cele din urmă în forma sa definitivă.

În final, corolarul anihilării nihiliste a autorităţii şi ordinii este concepţia – prevestită în linii mari de toate miturile unei „noi ordini” – unui tip complet nou de ordine, o ordine pe care cei mai înflăcăraţi apărători ai ei nu ezită să o numească „anarhie”. Statul nihilist, potrivit mitului marxist, trebuie să „îmbătrânească”, lăsând o ordine mondială care trebuie să fie unică în istoria omenirii, şi care nu va fi o exagerare să o numim „mileniul”.

O „nouă eră” guvernată prin „anarhie” şi populată de „supraoameni”: acesta este visul revoluţionar care i-a mişcat pe oameni să săvârşească incredibila dramă a istoriei moderne. Este un vis „apocaliptic”, şi cei care văd în el o inversare stranie a nădejdii creştine în Împărăţia Cerurilor au dreptate. Dar aceasta nu este o scuză pentru „simpatia” acordată atât de adesea cel puţin celor mai „sinceri” şi „nobili” revoluţionari şi nihilişti; aceasta este una din capcanele împotriva cărora noi am socotit necesar să-l avertizăm pe cititor chiar de la începutul acestui capitol. Într-o lume aflată într-un echilibru superficial pe marginea prăpastiei, în care orice adevăr şi nobleţe par să fi dispărut, cei bine intenţionaţi, dar naivi, sunt puternic ispitiţi să caute anumite personalităţi fără îndoială remarcabile care au populat peisajul intelectual modern, şi – ignorând standardele autentice ale adevărului şi spiritualităţii – să le transforme în „giganţi” spirituali care au spus un cuvânt care, deşi „neortodox”, este cel puţin „provocator”.

Dar realităţile acestei lumi şi ale celei viitoare sunt prea riguroase pentru a permite astfel de imprecizie şi liberalism. Bunele intenţii se rătăcesc prea uşor, geniul şi nobleţea sunt prea adeseori pervertite; şi coruperea celui mai bun produce nu pe „cel mai bun” de categoria a doua, ci pe cel mai rău. Trebuie să li se recunoască geniul şi fervoarea, şi chiar o anumită nobleţe unui Marx, Proudhon, Nietzsche: dar nobleţea lor este cea a lui Lucifer, cel dintâi dintre îngeri care, dorind să fie chiar mai mult decât era, a căzut din acea poziţie preamărită în abis. Viziunea lor, în care unii vor vedea un fel mai profund de creştinism, este viziunea domniei lui antihrist, imitaţia satanică şi inversarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Toţi nihiliştii, dar în primul rând cei cu cel mai mare geniu şi cu cea mai largă viziune, sunt profeţii lui satan; refuzând să-şi folosească darurile în slujirea smerită a lui Dumnezeu, „ei au purtat război împotriva lui Dumnezeu cu propriile Sale daruri[10].

Cu greu se poate tăgădui – şi o privire obiectivă asupra transformărilor pe care lumea şi omul le-au suferit în ultimele două veacuri pot doar confirma faptul – că războiul duşmanilor lui Dumnezeu a fost încununat de succes; biruinţa sa finală, de fapt, pare iminentă. Dar ce poate însemna „biruinţa” într-un asemenea război ? Ce fel de „pace” poate cunoaşte o umanitate care a învăţat atât de multă vreme lecţiile violenţei ? În viaţa creştină, noi ştim, există o armonie a mijloacelor şi ţelurilor. Prin rugăciune şi o viaţă evlavioasă, şi prin sfintele taine ale Bisericii, creştinul se schimbă prin darul lui Dumnezeu pentru a deveni mai asemănător Domnului său şi astfel mai vrednic de a lua parte la Împărăţia pe care El a pregătit-o celor care-L urmează cu adevărat. Cei care sunt ai Săi sunt cunoscuţi după roadele pe care le au: răbdare, smerenie, blândeţe, ascultare, pace, bucurie, iubire, bunăvoinţă, iertare – roade care în acelaşi timp pregătesc pentru şi deja împărtăşesc din plinătatea acelei Împărăţii. Sfârşitul şi mijloacele sunt una; ceea ce se începe în această viaţă se desăvârşeşte în viaţa viitoare.

În acelaşi fel, există o „armonie” în lucrările satanei; „virtuţile” slujitorilor săi sunt compatibile cu ţelurile pe care le slujesc. Ura, mândria, răzvrătirea, discordia, violenţa, folosirea fără scrupule a puterii: acestea nu vor dispărea ca prin farmec când Împărăţia Revoluţionară este în sfârşit realizată pe pământ; ele vor fi mai degrabă sporite şi desăvârşite. Dacă scopul revoluţionar de „dincolo de nihilism” este descris în termeni exact opuşi, şi dacă nihiliştii îl văd realmente ca pe o domnie a „dragostei”, „păcii” şi frăţietăţii”, aceasta se întâmplă deoarece satana este maimuţa lui Dumnezeu şi chiar în negare[a lui Dumnezeu] trebuie să recunoască sursa acestei negări, şi – mai aproape de chestiunea actuală – deoarece oamenii s-au schimbat atât de mult prin practica „virtuţilor” nihiliste şi prin acceptarea transformării nihiliste a lumii, încât ei încep de fapt să trăiască în Împărăţia Revoluţionară şi să vadă totul aşa cum vede satana, ca opusul a ceea ce este în ochii lui Dumnezeu.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] Dorinţa de putere, p. 92.

[2] Ibid., p. 2.

[3] Stat şi Revoluţie, p. 84.

[4] Citat în Henri de Lubac, Drama umanismului ateu (The Drama of Atheist Humanism), p. 24.

[5] Înţelepciunea veselă, p. 125.

[6] F.M. Dostoievski, Demonii, partea I, cap. 3.

[7] Aşa grăit-a Zarathustra.

[8] Înţelepciunea veselă, p. 125.

[9] Demonii, partea a III-a, cap. 6.

[10] De Maistre, op.cit., p. 85, citând o frază din Ludovic IX.