Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36
----------------

 

Carti in site

 

--------------------


Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/functions.php on line 194

Ambasador la Constantinopol (VIII)

– Martor ocular al genocidului armenilor –

 

Episodul anterior

 

Talaat explică de ce îi ,,deportează” pe armeni [continuare]

Comitetul ,,Uniune şi Progres” studiase chestiunea cu toată atenţia şi în toate detaliile ei – tot de la Talaat aflasem –, iar politica urmată acum în privinţa armenilor era cea adoptată în mod oficial de comitet. Mi-a atras atenţia chiar să nu-mi formez vreo opinie greşită că deportările ar fi fost hotărâte în pripă; dimpotrivă, ele erau rezultatul unor deliberări prelungite şi foarte angajate. La apelurile mele insistente să arate puţină compasiune faţă de acei oameni, uneori răspundea serios, alteori cu duşmănie, iar alteori în doi peri.

Odată mi-a spus:

- Într-o bună zi, am să vin eu la dvs., să vă explic în amănunt cum stau lucrurile cu armenii, după care a adăugat pe turceşte şi în şoaptă: Dar ziua aia nu o să vină niciodată !

Sau, altă dată:

- La urma urmei, ce vă tot pasă dvs. de armeni ? Doar sunteţi evreu, nu ? Iar ei sunt creştini. Noi, mahomedanii ne-am înţeles întotdeauna armonios cu evreii. Evreii de aici sunt trataţi foarte bine. Ce tot aveţi de vă plângeţi ? De ce nu ne lăsaţi să facem ce vrem noi cu creştinii ăştia ?

De multe ori am observat că turcii privesc aproape orice chestiune ca pe ceva personal, dar acest nou punct de vedere chiar că m-a lăsat fără replică. Am avut revelaţia mentalităţii turceşti în ipostaza ei cea mai autorizată. Faptul că, dincolo de orice consideraţii naţionale sau religioase, există noţiuni precum tratamentele umane sau atitudinea civilizată nu părea să le treacă prin minte. Puteau înţelege că un creştin se bate pentru un alt creştin, sau un evreu pentru un alt evreu, dar abstracţiuni precum justeţea sau decenţa nu-şi găseau locul în felul lor de a gândi.

- Am impresia că pierdeţi din vedere, i-am răspuns lui Talaat, că eu nu mă aflu aici în calitate de evreu, ci de ambasador al Statelor Unite ale Americii. În ţara mea, sunt puţin peste 97 milioane de creştini şi puţin sub 3 milioane evrei. Aşa încât, măcar în privinţa calităţii mele de ambasador, sunt 97 % creştin. Dar nu aici rezidă problema. Eu nu apelez la dvs. în numele nici unei naţiuni şi nici unei religii, ci pur şi simplu ca fiinţă omenească. Mi-aţi spus de atâtea ori că vreţi să aduceţi Turcia în lumea progresistă de astăzi. Felul în care-i trataţi pe armeni n-o să vă ajute cu nimic să vă realizaţi ambiţia asta; dimpotrivă, vă aruncă în rândul popoarelor înapoiate şi reacţionare.

- Măcar pe americani îi tratăm foarte bine, a zis Talaat. Nu cred că aveţi de ce să vă plângeţi.

- Dar pe americani îi scandalizează persecuţiile la care sunt supuşi armenii, i-am întors-o eu. Trebuie să vă fundamentaţi principiile pe umanitarism, nu pe discriminare, dacă vreţi ca Statele Unite să vadă în dvs. un prieten şi un egal. Trebuie să înţelegeţi marile schimbări care au loc în rândurile creştinilor din lumea întreagă: toţi au început să lase la o parte diferenţele care-i separă şi toate facţiunile tind să redevină una singură. Degeaba îi dispreţuiţi pe misionarii americani, fiindcă în America munca lor religioasă se bucură de tot sprijinul cu putinţă, ca şi instituţiile lor de învăţământ. Americanii nu sunt numai materialişti, nu aleargă întruna numai după bani, sunt şi umanitarişti şi ţin ca dreptatea şi civilizaţia să triumfe în toată lumea. Odată şi odată tot se va termina şi războiul acesta, şi atunci veţi avea de-a face cu o situaţie nouă. Spuneţi că, dacă ieşiţi victorioşi, veţi putea sfida o lume întreagă, dar vă înşelaţi. Veţi avea de-a face cu opinia publică de pretutindeni, şi mai ales cu cea din Statele Unite. Americanii nu vor uita niciodată aceste masacre. Şi nu vor ierta exterminarea la scară naţională a creştinilor din Turcia: o vor privi ca pe o crimă cu premeditare şi-i vor condamna definitiv pe toţi cei cât de cât răspunzători de aceste orori. Şi nu vă veţi putea ascunde în spatele statutului politic pe care îl aveţi, pretextând că aţi acţionat în calitate de ministru de interne, şi nu de Talaat. Aţi călcat în picioare orice noţiune de justiţie, aşa cum o înţelegem noi, americanii.

Curios, toată această peroraţie a mea nu l-a ofensat pe Talaat, dar nici nu i-a zdruncinat câtuşi de puţin hotărârea. Parcă aş fi vorbit cu un zid de piatră. În orice caz, turcul m-a lăsat pe mine cu abstracţiunile mele şi a trecut brusc la lucruri mult mai concrete.

- Oamenii ăştia, de care vorbiţi dvs., a zis el, au refuzat să predea armele când le-am cerut. Au luptat împotriva noastră la Van şi Zeitun şi i-au ajutat pe ruşi. Într-un singur fel ne putem apăra de ei pe viitor, şi anume exact aşa, deportându-i.

- Să presupunem că, într-adevăr, unii armeni au trădat, am zis eu. Pentru asta distrugeţi toată naţiunea ? Pentru asta faceţi să sufere femei şi copii care nu au nici o vină ?

- Sunt lucruri inevitabile, mi-a răspuns Talaat.

Această replică pălea însă, prin comparaţie cu o alta pe care tot Talaat i-a servit-o mai târziu unui reporter de la ziarul Berliner Tageblatt, care i-a pus aceeaşi întrebare: ,,Ni s-a reproşat, afirma Talaat, citat de acel ziarist, că nu facem distincţie între armenii vinovaţi şi cei nevinovaţi. Dar este imposibil să facem aşa ceva, pentru că nevinovaţii de azi ar putea deveni vinovaţii de mâine !”

Unul din motivele pentru care Talaat nu putea discuta liber cu mine această chestiune era acela că translatorul meu, care făcea parte din personalul ambasadei, era armean. De aceea, pe la începutul lui august, a trimis la mine un mesager personal, rugându-mă să vin să discut cu el, dar să vin numai eu, şi asigurându-mă că avea el propriul translator. Talaat recunoştea astfel pentru prima oară că aveam motive să mă interesez de felul în care erau trataţi armenii. Întrevederea a avut loc după două zile. Întâmplarea a făcut ca, de la ultima mea vizită la Talaat, să-mi fi ras barba. Cum am intrat în biroul lui, ministrul cel mătăhălos m-a luat pe tonul lui obişnuit de zeflemea:

- Aţi întinerit, mi-a spus el. Păreţi atât de tânăr acum, încât nu vă mai pot cere sfaturi.

- Mi-am ras barba, i-am răspuns eu, pentru că-mi încărunţise prea tare. Dvs. mi-aţi scos peri albi, cu felul în care-i trataţi pe armeni.

După acest schimb de amabilităţi, ne-am aşezat amândoi şi am atacat direct chestiunea la ordinea zilei.

- V-am rugat să veniţi astăzi, a început Talaat, ca să vă explic poziţia noastră în privinţa armenilor în general. Reproşurile noastre la adresa armenilor au trei motivaţii distincte. Mai întâi, faptul că s-au îmbogăţit pe seama turcilor; în al doilea rând, că adoptă o poziţie arogantă în relaţiile cu noi şi intenţionează să pună bazele unui stat separat; în al treilea rând, că i-au încurajat pe faţă pe duşmanii noştri: i-au ajutat pe ruşi în Caucaz şi înfrângerea suferită de noi li se datorează în mare măsură. De aceea, am ajuns la concluzia irevocabilă de a-i lipsi de orice putere înainte de sfârşitul acestui război.

La fiecare dintre aceste puncte, aveam nenumărate argumente contra. Cel dintâi reproş, aşa cum îl formulase Talaat, nu era altceva decât o recunoaştere a faptului că armenii erau mai inventivi şi mai harnici decât turcii mărginiţi şi leneşi. Să elimini competiţia în afaceri măcelărind-o, asta da concepţie originală ! Acuzaţia generală că armenii ,,conspirau” împotriva Imperiului Otoman şi că simpatizau pe faţă cu duşmanii Turciei nu însemna, dacă o reduceai la elementele ei constitutive, decât că armenii apelau întruna la puterile europene ca să-i protejeze împotriva jafurilor, crimei şi ultrajelor de tot felul. Aşa-numita ,,chestiune armenească” era – ca mai toate conflictele de sorginte naţională – rezultatul unor secole întregi de rele tratamente şi nedreptăţi. Pentru aceasta exista o singură soluţie, şi anume crearea unui sistem de guvernare stabil, în cadrul căruia toţi cetăţenii să fie trataţi egal, iar delictele – toate – să fie pedepsite ca fiind actele unor indivizi, şi nu ale unor naţiuni întregi. I-am argumentat şi răs-argumentat ministrului de interne în acest sens.

- Degeaba îmi veniţi cu argumente, mi-a răspuns Talaat. Am scăpat deja de trei sferturi dintre armeni: la Bitlis, la Van, la Erzerum nu mai este nici picior de armean. Ura dintre turci şi armeni s-a adâncit atât de mult încât trebuie să-i lichidăm. Dacă nu-i lichidăm, îşi vor plănui răzbunarea.

- Bine, văd că nu vă lăsaţi influenţat de considerente umanitare, am spus eu. Atunci gândiţi-vă măcar la pierderile materiale. Oamenii ăştia fac afaceri aici, la dvs.. Multe dintre sectoarele economiei dvs. se află în mâinile lor. Sunt plătitori de impozite foarte mari. Ce vă faceţi, comercial vorbind, fără ei ?

- Nu ne pasă nouă de pierderile comerciale, mi-a răspuns Talaat. Am făcut toate calculele necesare şi a reieşit că este vorba de până la 5 milioane de lire sterline. Nu ne batem noi capul cu aşa ceva. V-am rugat să veniţi astăzi aici ca să vă anunţ că politica noastră în privinţa armenilor este bătută în cuie şi că nimic nu ne poate convinge s-o schimbăm. Nu mai vrem armeni în Anatolia, nicăieri. Să trăiască în deşert, dacă vor, dar nu aici !

Am mai încercat să-l conving că tratamentul aplicat armenilor îi crea Turciei o imagine dezastruoasă în ochii lumii, un stigmat al infamiei, de care nimeni şi nimic nu ar mai fi putut-o spăla vreodată.

- Faceţi o mare, mare greşeală, i-am spus şi am repetat de trei ori acest lucru, ca să fie cât mai apăsat.

- Da, ştiu că putem face şi greşeli ..., a răspuns el, apoi, strângând din dinţi şi dând din cap a obstinaţie, mi-a adăugat: ... dar niciodată nu regretăm.

Am discutat de multe ori cu Talaat despre armeni, dar niciodată nu am reuşit să-i clintesc hotărârea nici cu un fir de păr. Se întorcea, de fiecare dată, la cele trei acuzaţii pe care mi le formulase la întâlnirea menţionată. Era foarte receptiv la orice îi ceream în numele americanilor, ba chiar în numele francezilor şi englezilor, dar în privinţa armenilor mi-a fost imposibil să obţin orice fel de concesie. De fiecare dată, îmi lăsa impresia că nutrea el însuşi resentimente profunde, de ordin personal, în legătură cu armenii şi că antipatia lui faţă de armeni creştea pe măsură ce creşteau suferinţele lor. Într-o zi, discutând despre un anume armean, l-am acuzat pe Talaat că făcea o mare nedreptate considerându-l un duşman al turcilor, că în realitate trebuia să vadă în el un prieten, dar el mi-a replicat:

- Nici un armean nu ne mai poate fi prieten acum, după ce le-am făcut ce le-am făcut.

Într-o zi, Talaat mi-a adresat cea mai surprinzătoare cerere pe care mi-a fost dat s-o aud vreodată. Două firme de asigurări newyorkeze – The New York Life Insurance Company şi The Equitable Life of New York – făceau de ani de zile afaceri foarte serioase în rândurile armenilor. Numărul considerabil de asigurări de viaţă încheiate de aceşti oameni vorbeşte de la sine despre cât de înstăriţi erau.

- Aş dori, mi-a spus Talaat, să obţineţi de la companiile americane care încheie asigurări de viaţă o listă completă a armenilor deţinători de asemenea poliţe. La ora asta, practic, toţi au murit şi nu au lăsat în urmă nici un moştenitor care să încaseze banii. Aşa că totul revine statului. Guvernul a rămas singurul beneficiar posibil. Vreţi să fiţi atât de amabil ?

Asta era deja prea mult şi mi-a sărit muştarul.

- Să nu aşteptaţi de la mine asemenea listă, i-am spus, după care m-am ridicat şi am ieşit.

Un alt episod legat de armeni l-a adus pe Talaat într-una din stările lui de spirit cele mai cumplite. Spre sfârşitul lui septembrie, soţia mea a plecat înapoi în America. Suferinţele armenilor o făceau şi pe ea să sufere şi adevărul este că a plecat acasă pentru că nu mai putea suporta să trăiască într-o ţară în care se puteau întâmpla asemenea lucruri. Dar s-a hotărât să facă o ultimă intervenţie pentru această populaţie nefericită, de astă dată pe cont propriu. Drumul ei spre casă trecea prin Bulgaria, iar Regina Eleonora a Bulgariei îi transmisese un mesaj că i-ar fi făcut plăcere să o aibă ca oaspete cu această ocazie. Poate că acţiunile de acum binecunoscute pe tărâm social ale soţiei mele provocaseră invitaţia cu pricina.

 

Soţia ambasadorului Morgenthau şi sora Jeanne, conducătoarea Spitalului Francez din Constantinopol

 

Regina Eleonora era o femeie cu totul deosebită, care avusese parte de o existenţă tristă şi însingurată şi care-şi petrecea aproape tot timpul încercând să amelioreze condiţiile de viaţă ale sărăcimii bulgare. Despre munca socială în oraşele americane citise tot ce se putea citi şi, în urmă cu câţiva ani, făcuse planuri de a vizita Statele Unite ale Americii, pentru a putea studia aşezămintele noastre cu ochii ei. Acum, când era vorba ca soţia mea să o viziteze, regina avea două asistente – două surori medicale de la un spital newyorkez, care instruiau un grup de fete bulgăroaice în legătură cu metodele Crucii Roşii americane.

Pe soţia mea o interesa să-i facă o vizită reginei pentru a putea deplânge încă o dată, ca de la femeie la femeie, soarta armenilor. În momentul respectiv, problema intrării Bulgariei în război ajunsese într-un punct critic, iar Turcia se pregătea să facă anumite concesii, încercând să atragă Bulgaria de partea ei. Altfel spus, momentul era propice pentru o asemenea pledoarie în favoarea armenilor.

Regina a primit-o pe soţia mea fără nici un protocol şi, timp de o oră, a ascultat toată povestea armenilor. Aproape tot ce i s-a povestit atunci era o noutate absolută pentru ea. În presa europeană nu apăruseră prea multe detalii în legătură cu acest subiect, iar Regina Eleonora era tocmai genul de femeie căreia asemenea adevăruri i se ascundeau cât mai mult cu putinţă. Soţia mea i-a dat toate detaliile despre tratamentul aplicat femeilor şi copiilor armeni şi i-a cerut să intervină în favoarea lor. Ba chiar a mers până acolo, încât i-a sugerat că ar fi fost cumplit ca Bulgaria, care suferise şi ea în trecut atrocităţi asemănătoare din partea turcilor, să ajungă acum să se alieze cu ei în război. Regina Eleonora s-a arătat profund mişcată. I-a mulţumit soţiei mele că-i dezvăluise acele adevăruri şi a promis să cerceteze amănuntele fără întârziere ca să vadă ce se putea face.

În momentul în care soţia mea se pregătea să plece, l-a văzut lângă uşă pe ducele de Mecklenburg. Ducele tocmai se afla la Sofia, încercând să negocieze participarea Bulgariei la război. Regina i-a prezentat-o pe soţia mea. Alteţa Sa a fost politicos, dar a păstrat tot timpul o atitudine rece şi ofensată. Întregul său comportament şi mai ales privirile încruntate pe care i le arunca soţiei mele dovedeau că auzise o bună parte a conversaţiei celor două femei. Din moment ce el făcea toate eforturile pentru a aduce Bulgaria în conflict de partea Germaniei, nici nu este de mirare că nu privea cu ochi buni pledoaria soţiei mele pe lângă regina Bulgariei pentru ca Bulgaria să nu se alieze cu Turcia.

Regina Eleonora s-a interesat într-adevăr imediat de soarta armenilor; ca dovadă, ministrul bulgar în Turcia a fost instruit să protesteze împotriva atrocităţilor. Protestul lui nu a avut nici un efect, atâta doar că pe moment a aţâţat furia lui Talaat împotriva ambasadorului american. Câteva zile mai târziu a trebuit să merg la Sublima Poartă pentru nişte formalităţi oarecare. Talaat se găsea într-o dispoziţie mai proastă ca niciodată. Mi-a răspuns la întrebări de-a dreptul obraznic, monosilabic, după care subalternii lui mi-au explicat că numai intervenţia soţiei mele pe lângă regina Bulgariei era de vină pentru starea de spirit a ministrului. După alte câteva zile însă, revenise la sentimente mult mai bune, pentru că Bulgaria trecuse în sfârşit de partea Turciei.

Atitudinea lui Talaat faţă de armeni reiese cel mai bine din reuşita personală cu care se lăuda unui grup de apropiaţi:

- Eu am realizat mai mult în privinţa chestiunii armeneşti în 3 luni decât Abdul Hamid în 30 ani !

 

Episodul urmator