Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36
----------------

 

Carti in site

 

--------------------


Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/functions.php on line 194

Nădejdea noastră

Cuvinte despre Fericiri (XII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

V. FERICIREA A PATRA

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează
de dreptate, că aceia se vor sătura
Matei 5, 6
 

Să fii flămând şi însetat nu este deloc o fericire, ci un adevărat chin. De ce atunci Iisus Hristos s-a folosit de pilda celor înfometaţi şi însetaţi pentru a numi fericiţi pe cei flămânzi şi însetaţi după dreptate ? Dar luaţi aminte, El nu numeşte fericiţi pe cei flămânzi şi însetaţi după hrana obişnuită, ci după dreptate. Iar aceasta este altceva. Mântuitorului Îi place să folosească situaţii de necrezut, pentru a ascuţi luarea aminte a ascultătorilor şi a-i aduce la cunoaşterea adevărului ceresc. Acest adevăr pare pentru omul neînvăţat adeseori greu de primit şi chiar nebunesc, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Iar omul cel sufletesc nu primeşte cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui, şi nu le poate înţelege; căci duhovniceşte se judecă (I Corinteni 2, 14). Dar în această nebunie părută se ascunde înţelepciune mare: Că ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este (I Corinteni 1, 25).

Oare nu în acelaşi chip procedează Mântuitorul cu celelalte fericiri, numind fericiţi tocmai pe aceia pe care lumea îi compătimeşte: cei smeriţi, cei ce plâng, cei blânzi ? Dar noi ne-am încredinţat că nu cei mândri, ci cei smeriţi sunt fericiţi, că nu cei ce râd fără Dumnezeu, ci cei ce plâng după Dumnezeu află mângâierea, că nu cei ce se mânie, ci aceia care sunt blânzi sunt fericiţi. Şi aici cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom încredinţa că nu aceia care nici nu însetează, nici nu flămânzesc după dreptatea lui Dumnezeu sunt fericiţi, ci tocmai aceia care flămânzesc şi însetează după dreptate.

 

Ce este dreptatea ?

Ca să ne fie limpede fericirea celor care flămânzesc şi însetează de dreptate, să lămurim mai întâi ce este dreptatea. Răspuns la această întrebare putem afla din cuvintele cu care evanghelistul zugrăveşte pe fericiţii Zaharia şi Elisaveta: Şi erau drepţi amândoi înaintea lui Dumnezeu. Dar ce înseamnă drepţi, el lămureşte când spune: Umblând întru toate poruncile şi îndreptările Domnului, fără prihană (Luca 1, 6). Aşadar, purtarea după poruncile lui Dumnezeu este dreptate. De aici trebuie să tragem concluzia că prin cuvântul ‘dreptate’ se înţelege tot ceea ce se săvârşeşte după poruncile lui Dumnezeu, într-un cuvânt virtutea, spune Mitropolitul Filaret al Moscovei.

Dacă flămânziţi şi însetaţi după dreptate înseamnă flămânziţi şi însetaţi după virtute, după plinirea poruncilor lui Dumnezeu, nu este oare deja limpede că Domnul are întru totul dreptate când îi numeşte fericiţi pe cei ce caută viaţa virtuoasă ?! Pot fi numiţi fericiţi cei ce se cufundă în patimi ? Dar ei nasc fie silă, fie părere de rău în toţi oamenii. Dacă punem faţă în faţă pe cel păcătos cu cel virtuos, de îndată bunăvoinţa noastră va înclina spre cel virtuos. Toţi fără excepţie preţuiesc mai mult oamenii virtuoşi decât pe cei păcătoşi. Şi dacă oamenii, fiind în marea lor parte păcătoşi, fericesc pe cei virtuoşi, cu atât mai mult poate să-i fericească Însuşi Domnul !

Acum putem înţelege mai deplin cuvintele lui Hristos: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Fericirea se dobândeşte prin câştigarea virtuţii sau măcar prin arătarea foamei şi setei după ea.

Acest lucru este şi firesc. De bine este legată o bucurie fără margini, iar de rău durerea. Virtuţii i se cuvine răsplată, iar patimii pedeapsă. Şi dacă cel ce face fapte bune adeseori se bucură netulburat încă din viaţa de aici, unde pătimeşte atâtea necazuri şi greutăţi, cu atât mai mult se va bucura când va merge în Împărăţia Cerurilor, când va intra în viaţa veşnică, unde nu mai este durere, nici suspin. Acolo nu se vor mai putea bucura cei necinstitori, păcătoşii şi cei ce nu au vădit foame şi sete după dreptatea lui Dumnezeu. Ei nu se vor putea bucura, căci nu au năzuit spre bine, ci au slujit păcatului. Iar păcatul pedepseşte pe săvârşitorii şi închinătorii lui.

 

Dreptatea ca nevoinţă

Mulţi sunt înclinaţi să vadă această fericire ca nedreaptă. Ei aproape că văd în ea răsplătirea egoismului lor. Ei flămânzesc şi însetează după dreptate, dar nu în sensul ca ei înşişi să fie drepţi şi virtuoşi în purtarea lor cu ceilalţi, ci ceilalţi să fie drepţi, buni, sinceri cu ei. Ei nu pot răbda ca cineva să se poarte cu ei nedrept. Faptul că ei înşişi adeseori sunt nedrepţi cu semenii lor nu li se pare nepotrivit. Găsesc ei vreo îndreptăţire pentru purtarea lor, fie aceea că împrejurările i-au silit să facă asta, fie că semenii nu meritau o purtare mai bună. Dar dacă faţă de ei se arată nedreptate sunt puternic tulburaţi şi nu pot să ierte lesne pe cei ce i-au nedreptăţit.

Este limpede că iubirea de dreptate a acestor oameni este egoistă. Ei flămânzesc şi însetează după dreptate atât cât aceasta acoperă năzuinţele lor egoiste. Dar imediat ce dreptatea lui Dumnezeu cere de la ei jertfe şi străduinţe duhovniceşti, ei se leapădă de ea.

Oare sunt fericiţi astfel de oameni ? Nu. Căci dreptatea din ei este un paravan în spatele căruia se ascunde iubirea lor de sine păcătoasă. Iar iubirea de sine, ca păcat, este izvor de nenorociri, dar nu şi de fericire.

Mântuitorul nostru vrea de la noi să fim drepţi, indiferent de cum sunt ceilalţi oameni cu noi – buni sau răi. El a folosit simţul nostru pentru bine care a rămas după căderea în păcat în egoismul nostru, să ne înveţe să fim buni cu cei din preajma noastră: Precum voiţi ca să vă facă vouă oamenii, şi voi faceţi lor aşijderea (Luca 6, 31).

Faptul că Domnul ne învaţă să fim buni şi cu cei răi grăieşte limpede despre faptul că dreptatea lui Dumnezeu este o datorie a noastră indiferent dacă la noi se aplică sau nu. Chiar dacă toţi încep să se poarte cu noi nedrept, noi iarăşi suntem datori să fim buni cu ei, drepţi şi sinceri. Dreptatea este nevoinţă, ea este biruire a egoismului. Ca nevoinţă, ea se exprimă în două direcţii: 1) să săvârşeşti dreptatea în raport cu ceilalţi; 2) să înduri cu răbdare nedreptăţile celorlalţi.

Sfântul Nil Sinaitul spune: ,,Fericit acela ce rabdă răul” (care vine de la ceilalţi) şi adaugă: ,,Vai aceluia care săvârşeşte răul”. Concluzia acestor cugetări este: urmează calea dreptăţii lui Dumnezeu chiar dacă înduri nedreptăţi. Fii drept cu toţi pentru dreptatea însăşi. Dreptatea în această cugetare de mai sus este iubirea de adevăr, dreptate, cinste. Cel ce făptuieşte cu dreptate va câştiga dragostea Celui mai drept – Dumnezeu !

Un astfel de om poate să fie uneori luat în râs, că merge împotriva intereselor sale, că este cinstit prosteşte în mijlocul celor necinstiţi, că din asta nu are decât de pierdut. El nu trebuie să şovăie în mersul său neclătinat pe calea dreptăţii, căci dreptatea este nevoinţă, dar şi datoria sa încredinţată lui de Dumnezeu. El trebuie să lucreze această dreptate dumnezeiască în toate împrejurările. Atunci va fi fericit !

În viaţa Sfântului Epifanie al Ciprului se istoriseşte că încă de când era copil iubea dreptatea lui Dumnezeu. Mama lui, rămasă de timpuriu văduvă, se lupta cu sărăcia şi făcea mari sforţări pentru a hrăni pe cei doi copii mici. Odată, când nu aveau ce să mănânce, l-a trimis pe Epifanie la piaţă să vândă măgarul care şi aşa nu le era de mare folos, fiind sălbatic, neîmblânzit şi făcea multe necazuri. Epifanie a plecat. Nu după mult timp s-a apropiat de el un om care voia să cumpere măgarul şi i-a spus: ,,Noi credem într-unul Dumnezeu care este drept, de aceea nu trebuie să săvârşim nedreptăţi unul faţă de celălalt, altfel vom mânia pe Dumnezeul nostru. Să ne înţelegem cinstit pentru măgar. Cât vrei pentru el ?” Auzind aceasta, Epifanie a spus: ,,Nu voiesc să-ţi vând măgarul, căci este încă neînvăţat şi după purtare sălbatic şi neîmblânzit. Mama m-a trimis să-l vând, căci nu avem cu ce să ne cumpărăm pâine”. Cumpărătorul s-a minunat de această cinste, nu a cumpărat măgarul, dar i-a dat micului Epifanie bani îndeajuns ca să cumpere pâine.

Cât de drept a procedat Sfântul Epifanie ! A preferat să sufere, dar nu să-l înşele pe aproapele său, şi să nu calce poruncile lui Dumnezeu. Cine făptuieşte astfel lucrează dreptatea ca nevoinţă. Unora ca acestora le este făgăduită săturarea fericită în Împărăţia Cerurilor.

 

Dreptatea ca îndreptare înaintea lui Dumnezeu

Prin dreptate, unii tâlcuitori înţeleg îndreptarea oamenilor păcătoşi înaintea lui Dumnezeu (prin harul şi prin credinţa vie lucrătoare în Răscumpărătorul Iisus Hristos). Această tâlcuire este foarte adevărată. Lăsat în voia lui, omul poate să flămânzească şi să înseteze după dreptate, dar singur nu poate îndestula această foame şi sete a sa. El poate dori mântuirea sufletului, dar dacă nu este ajutorul lui Dumnezeu, el nu poate ajunge la starea de dreptate. El poate voi eliberarea de păcatele sale, dar nu le poate răscumpăra singur, fără ajutorul Răscumpărătorului. El poate râvni desăvârşirea, dar nu poate înceta a făptui păcate fără sprijinul lui Iisus Hristos. Căci omul întreg cu sufletul şi trupul său este infectat de păcat. Iată de ce a venit pe pământ Mântuitorul Iisus Hristos, ca să ne ajute să atingem neatinsul – desăvârşirea prin asemănare cu Dumnezeu şi să dobândim irealizabilul – îndreptarea înaintea lui Dumnezeu. Iisus Hristos este îndreptarea noastră ! Noi trebuie numai să însetăm şi să flămânzim a fi în unire cu El, să credem în El şi să plinim poruncile Lui, şi atunci această foame şi sete ale noastre ne vor face fericiţi.

În sensul acesta grăieşte Sfântul Apostol Pavel: Dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa lui Iisus Hristos la toţi şi preste toţi cei ce cred; că nu este osebire. Pentru că toţi au păcătuit, şi se lipsesc de slava lui Dumnezeu; care se îndreptează în dar cu harul lui prin răspumpărarea cea întru Hristos Iisus; pre care l-au rânduit Dumnezeu curăţire prin credinţă întru sângele lui, spre arătarea dreptăţii lui pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute. Întru multă răbdarea lui Dumnezeu, spre arătarea dreptăţii lui în vremea de acum; ca să fie el drept, şi îndreptând pre cel ce este din credinţa lui Iisus (Romani 3, 22-26).

Dar această îndreptare a noastră prin credinţa în Răscumpărătorul cere de la noi să ne pocăim pentru păcatele noastre, să plinim poruncile lui Dumnezeu şi să arătăm credinţă făptuitoare. Căci acela care nu săvârşeşte cele poruncite de Dumnezeu, ci merge împotriva voii lui Dumnezeu, acela însuşi cade de la îndreptarea sa prin credinţă. Dacă tu cu adevărat crezi în Dumnezeu trebuie să arăţi credinţa ta prin fapte (potrivit Iacov 2, 18). Dacă în adevăr eşti fiu al mântuirii, se cuvine să vieţuieşti cum vieţuiesc cei mântuiţi, şi nu precum trăiesc păgânii, care nu cunosc pe Dumnezeu. Aşa cum hrana şi băutura potolesc foamea şi setea omului, aşa viaţa după învăţătura lui Hristos potoleşte foamea şi setea duhovnicească.

Omul însetează să cunoască adevărul. Dacă află adevărul lui Hristos, el a ajuns la izvorul vieţii veşnice. Omul flămânzeşte după dreptate. El vrea să fie bun şi să aibă pace în cugetul său. Dacă se osteneşte să vieţuiască după poruncile lui Dumnezeu, îşi va potoli această foame a sa şi va ajunge încă de pe pământ la fericirea după care însetează.