Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36
----------------

 

Carti in site

 

--------------------


Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/functions.php on line 194

Despre moarte şi înviere (VIII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

IV. Învăţătura ortodoxă despre moarte şi pricina acesteia

Ce este moartea ? O taină în faţa căreia şi cei mai viteji se cutremură, şi cei mai împietriţi se înspăimântă, şi cei mai indiferenţi devin simţitori. Prin venirea ei nevăzută către noi, moartea pricinuieşte cutremurări şi tragedii: îi desparte pe soţi, o desparte pe mamă de copilul ei, îl lipseşte pe copil de tatăl lui. O aruncă în întunericul mormântului pe fecioara în floarea vârstei. Pune sfârşit şi celor mai luminoase planuri omeneşti. Nu în zadar moartea este reprezentată ca un schelet neînsufleţit, care poartă în pajiştea lui Dumnezeu o coasă ascuţită, cu care coseşte la rând şi florile tinere, şi firele de iarbă îmbătrânite ... Moartea este cea mai înfricoşătoare problemă a omenirii.

Faţă de ceea ce cunoaştem în mod absolut, că sfârşitul nostru este aproape, există ceva cu totul necunoscut cu privire la moarte: în ce chip, unde şi când vom muri. Ştiind că atotputernica moarte poate întotdeauna să ne surprindă, înţelepţii cei de demult s-au sfătuit să o aştepte întotdeauna şi oriunde. Nu a rămas fără numai un pas între mine şi moarte (I Împăraţi 20, 3), spune Sfântul Împărat David. Noi căutăm adăpost în viaţă, iar ea, luându-ne de mână, ne conduce către moarte. Multă dreptate are Pascal când spune: ,,Între noi şi rai ori iad există doar viaţa, care este cel mai fragil lucru din lume”.

Pare banală afirmaţia că toţi vom muri, însă această afirmaţie îşi pierde dintr-odată chipul ei banal când moartea vine la fiecare dintre noi.

,,Într-unul şi acelaşi fel ne naştem fiecare dintre noi – spune Sfântul Tihon de Zadonsk –, însă murim în felurite chipuri: [...] unul se îneacă şi astfel îşi încheie viaţa sa; [...] altul se spânzură; unul este trăsnit şi astfel părăseşte această lume; [...] unul este ucis de tâlhar; [...] unul se culcă şi nu se mai trezeşte; unul cade fără suflare fie mergând pe cale, fie când este aşezat, şi un al treilea când stă în picioare. Mulţi, îmbătaţi de vin şi vise, nu se mai trezesc şi astfel vor adormi (cu trupul) până la învierea cea de obşte. Unii sunt săgetaţi de dreapta mânie a lui Dumnezeu în braţele desfrânatelor; unii – furând, răpind, ucigând; unii, în cu totul alte nelegiuiri. Aşa cum s-a întâmplat ori se întâmplă cu ei, aşa se poate întâmpla şi cu tine şi cu oricare altul. Aceştia nu s-au gândit că-i va ajunge o asemenea moarte, însă iată că i-a ajuns ! Aşa ţi se poate întâmpla şi ţie, ceva asemănător, chiar dacă nu te aştepţi la una ca asta. De aceea, ia aminte la necazul străin, ca să fii cu ochii în patru şi pregăteşte-te întotdeauna pentru ceasul acela cu pocăinţă, ca să nu te răpească pe tine moartea nepregătit, în orice chip s-ar petrece una ca aceasta”.

La moarte are loc despărţirea tainică a sufletului de trup. Precum în pântecele maicii într-un chip neştiut se uneşte trupul copilului cu sufletul, tot aşa la moarte, despărţirea acestor două naturi în om se petrece într-un chip de necuprins pentru noi. Unitatea psiho-fizică se desface. Trupul este de acum fără viaţă, însă sufletul, zidit spre nemurire, nu este lipsit de viaţa lui. El continuă să trăiască, chiar dacă în cu totul alte condiţii, şi este capabil să se arate fie în vis, fie aievea, atunci când Dumnezeu îngăduie una ca aceasta.

De unde s-a ivit moartea ? Din păcat. Dacă nu ar fi fost căderea în păcat, nu ar fi existat nici moarte. Dumnezeu moarte nu a făcut, nici se bucură de pieirea celor vii (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13), spune Sfânta Scriptură. Dumnezeu au zidit pre om spre nestricăciune, şi după chipul fiinţei sale l-au făcut pre el. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume, şi-l ispitesc pre el cei ce sunt din partea lui (Înţelepciunea lui Solomon 2, 23-24).

Oricât de firească ni s-ar părea, moartea este un eveniment nefiresc. Evenimentele fireşti, cum ar fi de pildă înflorirea pomilor, căderea rapidă a florilor acestora, dezvoltarea rodului şi căderea lui şi a frunzelor mai apoi nu nasc în cineva vreo tulburare. Însă moartea ne îngrozeşte. Ea ne cutremură de fiecare dată când o întâlnim, pentru că ea nu a fost concepută de Dumnezeu ca o soartă de neînlăturat pentru om. Ea a pătruns în creaţie ca o consecinţă a păcatului. Iar păcatul nu este nimic altceva decât întrebuinţarea în chip rău a voii cu care Dumnezeu ne-a deosebit ca cele mai înalte făpturi pământeşti.

Într-adevăr, fără libertate nu am fi putut să avem răul, însă nu am fi putut să avem nici binele adevărat. Fără libertate nu se poate arăta neascultare, însă nu se poate arăta nici ascultarea, din care se naşte bucuria veşnică în Dumnezeu. Neascultarea către Făcătorul, care i-a oprit pe protopărinţii noştri să mănânce din roadele pomului cunoaşterii binelui şi răului, este începutul morţii. Dumnezeu este viaţă şi dăruieşte viaţă. În îndepărtarea de Dumnezeu se află rădăcina răului şi a morţii. Păcatul este un nor care opreşte dumnezeieştile raze ale harului să ne încălzească. Adam ar fi putut să se folosească de libertatea sa ca să devină Dumnezeu după har (potrivit Psalmi 81, 6; Ioan 10, 34). Însă el nu a ascultat de Făcătorul, întrebuinţându-şi rău voia sa şi a devenit astfel asemenea demonilor care s-au răzvrătit împotriva Făcătorului.

După cuvintele Sfântului Vasilie cel Mare, ,,Adam a devenit rău nu după necesitate, ci după necugetare. De aceea, pentru că a greşit din pricina relei sale samavolnicii, a şi murit pentru acest păcat. Căci plata păcatului este moartea (potrivit Romani 6, 23). În măsura în care Adam s-a îndepărtat de viaţă, în aceeaşi măsură s-a apropiat de moarte. Viaţa este de la Dumnezeu, iar lipsirea de viaţă înseamnă moarte. Adam însuşi şi-a pricinuit moartea prin îndepărtarea sa de Dumnezeu, după cum este scris: Iată cei ce se depărtează pre sineşi de la tine, vor pieri (Psalmi 72, 26). Aşa că nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi înşine ne-am atras-o, prin reaua noastră voie. Dumnezeu nu a împiedicat distrugerea noastră (trupească) [...] ca să nu devină nemuritoare în noi această molimă”.

 

Sfântul Vasilie cel Mare. Frescă din biserica mânăstirii noastre

 

Tot Sfântul Vasilie se întreabă ,,de ce nu ne este dată nepăcătuirea în chiar zidirea noastră, astfel încât să nu putem păcătui, fie şi de am dori una ca aceasta ? Pentru faptul că nici tu nu socoteşti că pe slujitorii tăi ai să-i îndrepţi atunci când îi ţii legaţi, ci când îi vezi că de bunăvoie îşi îndeplinesc îndatoririle lor. Şi la Dumnezeu este plăcut nu cele care le săvârşim după fire, ci acelea pe care le săvârşim de bunăvoie”.

Asemenea Sfântului Vasilie cel Mare, Sfântul Irineu de Lyon spune: ,,Comuniunea cu Dumnezeu este viaţă, lumină şi desfătare a bunătăţilor care sunt în El. Despărţirea de Dumnezeu înseamnă moarte, după cum despărţirea de lumină înseamnă întuneric. Cei ce se despart de Dumnezeu pierd toate bunătăţile care sunt de la El. Prin urmare, aceia care prin apostazie au pierdut toate cele pomenite [...] se arată pedepsiţi nu de Dumnezeu. [...] Iar bunătăţile care vin de la Dumnezeu sunt veşnice şi fără de sfârşit. Pentru aceasta, şi lipsirea de ele este veşnică şi definitivă. Aşa este cu lumina [...]. Aceia care s-au orbit singuri ori au fost orbiţi de alţii s-au lipsit pentru totdeauna de posibilitatea de a se desfăta de lumină, fără însă ca lumina să fie vinovată de aceasta”.

Sfântul Grigorie Palama explică foarte limpede că Dumnezeu nu este creatorul morţii: ,,Dumnezeu nu i-a spus lui Adam: Întoarce-te acolo de unde ai fost luat !, ci i-a spus: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Aceia care ascultă cu înţelepciune pot să vadă, din aceste cuvinte, că Dumnezeu nu a pricinuit moartea, nici a sufletului, nici a trupului. Căci El nu a poruncit: Veţi muri în ziua în care veţi mânca !, ci a spus: Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 17). Nu a spus: Întoarce-te în pământ !, ci te vei întoarce. Astfel, Dumnezeu i-a prevenit, le-a lăsat voia liberă şi nu i-a împiedicat să facă cele care s-au petrecut”.

Astfel, Sfinţii Părinţi lămuresc în chip minunat că moartea a venit nu după porunca lui Dumnezeu, ci ca o urmare îngăduită din întreruperea comuniunii omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii (potrivit Psalmi 35, 10).

Însă unii pot să-şi pună întrebarea: Dumnezeu a pus pomul cunoştinţei binelui şi răului ca Adam să se ispitească şi să cadă ? Dacă nu ar fi existat acest pom, nu ar fi putut să ajungă la moarte. Cei ce pun asemenea întrebări uită că Adam este făptură şi astfel a fost hărăzit să crească şi să se înalţe duhovniceşte, iar Dumnezeu este Făcătorul, care Se îngrijeşte de făptura Sa. Ca să devină după asemănarea lui Dumnezeu şi de aici desăvârşit în fericire, Adam ar fi trebuit să meargă prin ascultarea de Dumnezeu pe calea creşterii duhovniceşti. Cât despre pomul cunoştinţei binelui şi răului, acesta nu a fost vinovat nicicum de căderea lui Adam. Vinovată a fost voia omului, nesupusă voii dumnezeieşti.

Teofil al Antiohiei spune mult mai limpede: ,,Pomul cunoaşterii era bun întru sine şi rodul lui a fost bun. Nu pomul ascundea moartea în el, după cum gândesc unii, ci neascultarea purta moartea pentru sine”.

Tot aşa spune Sfântul Ioan Damaschin prin cuvintele: ,,Pomul nu a rodit moartea, căci nu Dumnezeu a creat moartea, ci moartea este o consecinţă a neascultării”.

Prin urmare, moartea a venit în mijlocul oamenilor din vina lor şi, oricât de nefirească ar fi ea, a devenit soarta lor amară. De atunci până astăzi toţi mor, însă nu toţi vor pieri în veac. Cei virtuoşi şi cei care se căiesc de păcatele lor află calea apropierii de Domnul, după cum este scris în Scriptură: Dreptatea este nemuritoare, iar nedreptatea slujeşte morţii (Înţelepciunea lui Solomon 1, 15).

Să ne oprim pe scurt asupra întrebării: ce observăm la venirea morţii ? Trupul, această maşină desăvârşită, capabilă să se autoregleze şi să rabde până la extrem cele mai grele tensiuni, să depăşească felurite cataclisme şi să se restabilească după boală, ca să continue funcţionarea sa normală – într-o clipă refuză să mai funcţioneze. Cu aceasta este provocat ultimul cataclism în viaţa omului. Inima încetează să mai bată şi funcţiile fizice se opresc. Sângele se opreşte din circuitul lui prin organism, prin care îl hrănea şi îl menţinea. Creierul nu mai colaborează cu sufletul în activitatea lui de gândire, nu mai slujeşte ca un mijloc de transmitere a gândurilor lui şi îşi încetează activitatea definitiv. Simţurile dispar. Omul viu, gânditor, plin de voinţă, de simţăminte, cugetător, se dezice dintr-odată de sine, rămâne fără viaţă, fără să mai acţioneze, fără să mai aibă vreun simţământ.

Dacă ne oprim pentru o clipă şi socotim că drama repauzatului care lasă în urma sa atâtea probleme nerezolvate este încheiată definitiv, vom rămâne nespus de nemulţumiţi de scurtimea şi nerostul existenţei de pe pământ ale omului. Cei ce privesc o dramă aşteaptă din partea dramaturgului să gândească într-un anume fel sfârşitul operei sale şlefuite. În caz contrar, ei pleacă de la reprezentare nespus de nemulţumiţi, mai cu seamă dacă se vădeşte, în cele din urmă, că aceeaşi soartă o au atât eroii pozitivi, cât şi cei negativi. În acelaşi mod omul rânduit cu raţiune şi conştiinţă aşteaptă ca în marea dramă a vieţii omeneşti Proniatorul să dea fiecăruia cele cuvenite, însă, adeseori, în hotarele existenţei noastre pământeşti una ca aceasta nu se întâmplă.

De aici apar cârtirea împotriva lui Dumnezeu, nemulţumirea faţă de ,,nedreptatea” dumnezeiască şi chiar o concluzie grăbită, cum că viaţa este fără sens, că nu există Dumnezeu şi că nu există nici un fel de dreptate, nici valori morale pentru care merită să trăieşti şi să mori. Asemenea oameni greşesc în graba lor. Ei chipurile cred în Dumnezeu, de la care aşteaptă răsplată dreaptă pentru fiecare om şi, cu toate acestea, când se lovesc de moarte şi mai cu seamă când ea vine nu la un anume timp şi într-un anume loc, cad în necredinţă, în cârtire, în răzvrătire împotriva cerului şi chiar în deznădejde.

Nu trebuie însă, plini de grabă, să-L învinuim pe Dumnezeu, să aducem blasfemii şi să spunem despre El că ,,nu ştie ce face”. Cel care ne-a creat după chipul Său şi a pus în sufletele noastre înaltul simţământ al dreptăţii poate oare să fie nedrept ?! Dacă noi adesea nu înţelegem lucrările dumnezeieşti, nu vedem dreptatea în semnele Lui proniatoare, atunci trebuie să subscriem la păcătoşenia noastră şi la miopia noastră. Dumnezeu a rânduit totul, absolut totul, după dreptate şi cu cea mai înaltă înţelepciune. Una ca aceasta este limpede, însă nu pentru cei necredincioşi, ci doar pentru cei care cred în lumea de dincolo, lume în care Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Celor necredincioşi toate acestea li se par lipsite de sens şi pline de nebunie. Nebunia, în realitate, nu ţine de Dumnezeu, ci de puţina credinţă ori de lipsa de credinţă a omului !

Adevăraţii credincioşi nu-L judecă nicicând pe Creator ca pe unul care ,,nu ştie ce face”, ci se judecă pe ei înşişi şi în ei înşişi caută pricina nefericirii care i-a cuprins. Credinţa lor îi învaţă să vadă în moartea tânărului virtuos nu o pedeapsă, ci o răsplată mai grabnică, căci ei citesc ceea ce spune Scriptura: Iar dreptul de se va sfârşi, mai înainte întru odihnă va fi. Că bătrâneţile sunt cinstite, nu cele de mulţi ani, nici cele ce se numără cu numărul anilor; [...] Plăcut lui Dumnezeu fiind l-au iubit, şi vieţuind între păcătoşi s-a mutat. Răpitu-s-a, ca să nu schimbe răutatea mintea lui, sau înşelăciunea să înşele sufletul lui. Că râvna răutăţii întunecă cele bune, şi neînfrânarea poftei schimbă gândul cel fără de răutate. Sfârşindu-se curând au plinit ani îndelungaţi. Că plăcut era Domnului sufletul lui, pentru aceasta s-au grăbit a-l scoate din mijlocul răutăţii. Iar popoarele văzând, nu au cunoscut, nici au pus în gând una ca aceasta, că dar şi milă este întru cuvioşii lui şi cercetare întru aleşii lui (Înţelepciunea lui Solomon 4, 7-8, 10-15).