Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36
----------------

 

Carti in site

 

--------------------


Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/functions.php on line 194

Poziţia Patriarhiei Ecumenice în Biserica Ortodoxă (II)

 

Partea I

II. Conduita Patriarhiei Ecumenice este contrară canoanelor şi practicii Bisericii

Cel care a examinat faptele pe care noi tocmai le-am prezentat s-ar putea întreba în mod rezonabil: de unde au dobândit oamenii Patriarhiei Ecumenice îndrăzneala de a pretinde supremaţia în Biserică, de a se ocupa în pripă cu plasarea sub jurisdicţia lor a oricărui teritoriu ecleziastic fără un conducător, de a se amesteca frecvent în teritoriile acordate de canoane şi logica însăşi altor Biserici autocefale, de a dori ca în chestiunile bisericeşti generale să predomine opinia lor fără o cercetare atentă, chiar dacă ceilalţi patriarhi şi majoritatea Bisericilor autocefale sunt de o opinie contrară ? Deoarece avem la dispoziţia noastră două izvoare ale legii ecleziastice, canoanele Bisericii şi practica ei, noi vom recurge la ele pentru a determina în ce măsură Patriarhia Ecumenică are dreptul de a pretinde că este superioară celorlalte patriarhii, precum am spus mai sus.

 

Hartă a jurisdicţiilor celor 5 patriarhii în vremea Sfântului Iustinian, înfăţişată pe o hartă din 1800. Jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, incluzând Pontul, Asia şi Tracia, este cu culoare verde

 

1. Canoanele Bisericii. Ce spun canoanele ?

Toţi cei care cunosc chiar puţină istorie a Bisericii ştiu că Bizanţul, înainte de a deveni Constantinopol, oraşul regină, Noua Romă, era, din punct de vedere bisericesc, doar o eparhie modestă în Mitropolia Heracleei. După întemeierea Constantinopolului şi proclamarea lui drept capitală a Imperiului Roman, s-a simţit treptat necesitatea de a-l cinsti din punct de vedere bisericesc. Astfel noi vedem canonul 3 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic dând episcopului Constantinopolului ,,întâietatea de cinste după episcopul Romei, deoarece este Noua Romă”. După acest canon, din cauza faptului că episcopul Constantinopolului, ca urmare a relaţiilor sale frecvente cu autorităţile politice înalte ale imperiului, era considerat o personalitate importantă şi influentă şi că era firesc că toţi episcopii şi toţi oamenii care aveau nevoie de puterea statului veneau la el, episcopul Constantinopolului, pe lângă teritoriul său ecleziastic, a început să intervină din necesitate în chestiunile bisericeşti ale altor eparhii, mitropolii şi chiar exarhate.

De cele mai multe ori, aceste chestiuni erau transmise episcopilor Constantinopolului de către autorităţile civile ale capitalei. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur a mers atât de departe încât a depus şi a hirotonit chiar exarhii în provinciile Asiei Mici şi Anatoliei, împreună cu sinodul permanent din jurul lui, a depus şi a instalat episcopi chiar în Mitropolia Tyrului, care era în Antiohia[1]. Cu timpul, pentru a legitima cele mai rezonabile intervenţii, s-a socotit în mod firesc şi drept ca, exact aşa cum Bisericile Romei, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, la al căror rang fusese ridicat Constantinopolul, aveau jurisdicţii ecleziastice mari, tot aşa să fie acordate teritorii comparabile episcopului Constantinopolului, de vreme ce, de altfel, fără recunoaştere canonică, el se amesteca deja, ca episcop al capitalei, în treburile episcopilor răsăriteni; nu a apărut nici o opoziţie la această concesie.

Astfel, în canonul 28, cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic din Calcedon, după ce a confirmat canonul 3 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, a adăugat că ,,mitropoliţii eparhiilor Pontului, Asiei şi Traciei şi episcopii acestor eparhii statornicite între barbari vor fi hirotoniţi de prea sfântul scaun al Prea Sfintei Biserici a Constantinopolului”. După acest canon, la care episcopul Romei şi cei din jurul lui au protestat la acea vreme şi încă protestează, cu scopul de a ridica prestigiul şi puterea episcopului Constantinopolului şi poziţia sa efectivă în sânul Bisericii, noi avem canonul 36 al Sinodului Ecumenic din Trullo, în care noi citim: ,,Înnoind cele legiuite de cei 150 Sfinţi Părinţi, ce s-au adunat întru aceasta de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate, şi ale celor 630, ce s-au adunat în Calcedon, hotărâm, ca scaunul [patriarhului] Constantinopolului, să dobândească presbiile (privilegiile) cele întocmai cu ale scaunului Romei celei vechi, şi întru lucrurile cele bisericeşti, ca acela să se mărească, al doilea după acela fiind, după care numeră-se scaunul al marii cetăţi a Alexandrenilor, apoi cel al Antiohiei, şi după acesta, cel al cetăţii ierusalimlenilor”[2].

Acestea sunt faptele şi acestea sunt canoanele prin care eparhia Constantinopolului a fost lărgită şi cinstită la fel ca cele ale Romei, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Motivul principal este ridicarea Constantinopolului la rangul de capitală a Imperiului Roman, ,,cinstită cu împărat şi senat”; jurisdicţia duhovnicească a Patriarhiei Constantinopolului, potrivit canoanelor Bisericii, nu s-a extins dincolo de eparhiile Pontului, Asiei (astăzi, Asia Mică) şi Traciei, incluzând naţiunile barbare găsite în aceste eparhii, precum alanii şi ruşii; cei dintâi, vecini cu Eparhia Pontului, şi cei din urmă, vecini cu cea a Traciei (Rhalles-Potlis, vol. II, p. 283)[3].

 

2. Practica Bisericii. Dar istoria, îndeosebi după schismă, furnizează nişte fapte din care s-ar putea conchide că Patriarhiei Ecumenice i-a fost acordat un drept de supremaţie asupra celorlalte patriarhii ? În această istorie a Bisericii Ortodoxe Răsăritene, după schismă, patriarhul ecumenic apare primul în demnitate, papa Romei [este] dat la o parte, şi el este neîndoios în primul rând pretutindeni; el are prosperitate, bogăţie, slavă; el numără pe teritoriul său 600 episcopi în vremea lui Fotie, şi mai târziu probabil încă mai mulţi, de vreme ce, la cererea împăraţilor, provinciile civile ale Imperiului Grec de Răsărit, care depindeau din punct de vedere ecleziastic de Biserica Apusului, erau aşezate toate sub autoritatea duhovnicească a patriarhului ecumenic.

Onorurile care i-au fost acordate [patriarhului] sunt extraordinare şi aproape împărăteşti; blazoanele imperiului sunt aproape [aceleaşi cu] cele ale patriarhiei; patriarhul are curtea sa şi ofiţerii săi, exact ca împăratul; el este numit ,,ecumenic”, exact ca împăratul. El este în mod firesc la conducerea întregii vieţi şi activităţi religioase în imperiu; viaţa religioasă, aşa cum o cunoaştem noi, este nota caracteristică a perioadei bizantine; la fiecare adunare civilă sau militară a imperiului, patriarhul participă cu aceleaşi onoruri ca împăratul. La sărbători şi victorii, în nenorociri şi suferinţe, în înfrângerile Imperiului Bizantin, patriarhul este întotdeauna prezent. Dacă o asemenea strălucire, o asemenea slavă şi o asemenea influenţă erau însoţite de un plan frivol, nu există îndoială că noi am avea în Răsărit alt papă râvnind la supunerea nu numai a episcopilor şi patriarhilor, ci chiar a împăraţilor, şi la a-şi acorda autoritate civilă şi religioasă.

Aceasta este ceea ce noi am văzut într-o oarecare măsură în Rusia. Dar printre noi, în Răsărit, aceasta nu a fost nicicând văzută. Patriarhia Ecumenică, conformându-se ordinii stabilite de sfintele canoane, în ciuda strălucirii care-l înconjură pe patriarh, nu a avut niciodată astfel de pretenţii autoritare. Şi, cu privire la patriarhi, fraţii săi, el nu a vrut niciodată să-şi ia un aer arogant în acea perioadă, când patriarhii Răsăritului erau înjosiţi în faţa lumii, neavând aproape turmă sau păstori. În chestiunile ecleziastice generale, el cerea opiniile celorlalţi patriarhi ca mai înainte, opinie care avea tot atât de multă greutate ca cea a patriarhului ecumenic.

Este adevărat că de la începutul acelei perioade, deoarece nu erau convocate sinoade generale, Patriarhia Ecumenică emitea hotărâri canonice care înlocuiau sfintele canoane în Biserică, în măsura în care ele nu erau contrare celor ale Sinoadelor Ecumenice; dar aceste hotărâri erau luate şi promulgate de sinodul permanent adunat în jurul patriarhului Constantinopolului, la care luau parte în mod obişnuit patriarhii care stăteau în Constantinopol. Aceste hotărâri canonice nu erau impuse celorlalţi patriarhi când ei nu luau parte la sinodul permanent, dar ele erau primite de bunăvoie deoarece ele erau cu adevărat înţelepte, inspirate şi benefice pentru viaţa şi mântuirea poporului creştin. În general, pretutindeni şi întotdeauna, de fiecare dată când patriarhul ecumenic intra în relaţii cu unul din ceilalţi patriarhi sau cu toţi deodată, relaţiile erau cordiale, pline de stimă, respect reciproc şi solidaritate frăţească. Aceste relaţii frăţeşti erau deosebit de manifeste de fiecare dată când era necesar a da o lecţie egotismului papal.

Chiar sub regimul turc, când imperiul creştin dispăruse şi patriarhul ecumenic ţinea ocârmuirea naţiunii pentru chestiunile ecleziastice şi civile şi apărarea intereselor familiilor şi naţiunii, chiar atunci patriarhul ecumenic nu numai că nu-i dispreţuia pe ceilalţi patriarhi, ci mai curând, dimpotrivă, noi vedem pe unii dintre ei care locuiau aproape permanent în Constantinopol sau pe teritoriul patriarhului ecumenic făcând colecte pentru patriarhiile lor sărăcite economic şi şezând alături de patriarhul ecumenic în sinoadele permanente ale Constantinopolului. La aceste adunări, pe lângă hotărâri canonice, erau formulate învăţături de credinţă care erau adoptate de toate scaunele patriarhale (a se vedea răspunsul lui Ieremia al II-lea către protestanţi). În plus, noi avem exemplul sinodului ţinut la Betleem, prezidat de Patriarhul Dositei al Ierusalimului, care a formulat o învăţătură dogmatică la care ceilalţi patriarhi au aderat şi la care întreaga Biserică Ortodoxă aderă încă astăzi.

Aceasta este poziţia Patriarhiei Ecumenice faţă de celelalte patriarhii potrivit sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Este pur frăţească. Cei patru patriarhi sunt egali în demnitate, nici unul nu-i este inferior altuia sub nici o formă. Fiecare dintre ei se mişcă şi acţionează în propria sferă, având ca regulă pentru activitatea sa a nu se abate în nimic de la dogmele Ortodoxiei şi de la ordinea statornicită de sfintele canoane şi sfintele tradiţii. Şi, dacă a apărut o încălcare fie împotriva dogmei, împotriva sfintelor canoane, sau împotriva disciplinei bisericeşti, toţi patriarhii au intervenit împreună. În chestiunile ecleziastice generale, patriarhii au acţionat împreună şi doar deciziile luate în comun au avut forţa legii în Biserică. Aşa a fost cazul în conflictul dintre Papa Nicolae al Romei şi patriarhul Fotie; cel din urmă, într-o enclică, l-a denunţat pe papă celorlalţi trei patriarhi. A existat aceeaşi acţiune comună din partea celor patru patriarhi în timpul Sinodului de la Florenţa. De asemenea, când Biserica Rusiei a fost instituită patriarhie şi când bulgarii au fost declaraţi schismatici, toţi patriarhii au considerat că este indispensabil a se aduna şi a lua o decizie comună[4].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] N.r.: A se vedea exact cum a procedat Sfântul Ioan Gură de Aur, în Istoria Bisericii, de Vladimir Guettee, volumul IV, cartea a IX-a, partea a 4-a, partea a III-a.

[2] N.r.: Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 199.

[3] În studiul său despre ,,Drepturile şi privilegiile patriarhului ecumenic” (Ekklesiastikos Pharos, vol. 20, p. 11, 12 etc), arhimandritul Calist pretinde că, potrivit canoanelor 9 şi 17 ale celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, patriarhului ecumenic i se acordă supremaţia asupra celorlalţi patriarhi. A se citi Pidalionul (ediţia din 1841, p. 108), unde pretenţiile arhimandritului Calist sunt combătute în mod convingător.

[4] În studiul menţionat mai sus (Ekklesiastikos Pharos vol. 20, p. 5-34), arhimandritul Calist a avut grijă să adune numeroase exemple de intervenţii ale Patriarhiei Ecumenice în teritoriile altor patriarhii. Dar aceste intervenţii, care nu sunt bazate pe sfintele canoane şi pe spiritul în general democratic al ocârmuirii Bisericii noastre sau inspirate de circumstanţele unui bine mai mare, ar trebui considerate acţiuni arbitrare ale patriarhilor sau împăraţilor.