Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36
----------------

 

Carti in site

 

--------------------


Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/functions.php on line 194
ISTORIA BISERICII (XIII)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
4
 

Ioan, supranumit Gură de Aur – Caracterul său – Primele sale studii – Primele sale scrieri – Predicile sale din Antiohia – El este ridicat pe scaunul Constantinopolului – Viaţa sa ca episcop – Râvna sa – Luptele sale cu curtea împărătească – Împărăteasa Eudoxia – Evtropie – Ioan Gură de Aur contribuie la căderea sa în dizgraţie – Mila sa faţă de el – Eudoxia vrea să-l piardă pe Gură de Aur după ce l-a pierdut pe Evtropie – Ioan Gură de Aur se ridică împotriva scandalurilor de la curte – Călătoria lui Ioan Gură de Aur în Asia – Un intrus pe scaunul Constantinopolului – Marii fraţi prigoniţi de Teofil al Alexandriei sub pretextul origenismului, se duc la Constantinopol – Ioan Gură de Aur se declară în favoarea lor – Epifanie la Constantinopol – Conduita sa anti-canonică – El părăseşte Constantinopolul şi moare întorcându-se în Cipru – Teofil la Constantinopol – Sinodul de la  Stejarul – Exilul lui Ioan Gură de Aur – Întoarcerea sa – Noile lupte dintre el şi Eudoxia – Un nou sinod – Al doilea exil al său – Viaţa lui Ioan Gură de Aur în exil – Intervenţia lui Onorie, împăratul Apusului – Sinodul de la Roma – Scrisoarea lui Ioan Gură de Aur către Inochentie, episcopul Romei – Opoziţie faţă de intervenţia Apusului în cauza lui Ioan Gură de Aur – Prigonirea susţinătorilor săi – Violenţele faţă de Ioan Gură de Aur – Moartea lui – Apologia sa – Învăţătura lui Ioan Gură de Aur

 

Anii 386-406

 

Partea a X-a

Bisericile din Milan şi Achileea aveau în Apus o mare autoritate şi erau autonome. Iată de ce Ioan Gură de Aur a trimis scrisoarea sa episcopilor acestor Biserici precum celui al Romei, cu scopul de a le-o comunica tuturor episcopilor care le recunoşteau supremaţia.

Sfântul episcop al Constantinopolului nu apela deloc la episcopul Romei, ca şi cum acesta s-ar fi bucurat de o autoritate superioară şi universală, ci la o Biserică apuseană în întregul ei care avea dreptul de a cerceta lucrurile care interesau Biserica universală, şi de a-şi da avizul.

Inochentie a trimis scrisorile de comuniune celor două partide[1], totul nedovedind judecata lui Teofil, şi a emis opinia că trebuia să se întrunească un sinod al Răsăritului şi Apusului, din care vor fi excluşi prietenii şi duşmanii.

După câteva zile[2], un preot al lui Teofil, pe nume Petru, a sosit la Roma cu Martirie, diacon de Constantinopol. Ei au înmânat lui Inochentie scrisori de la Teofil şi câteva note despre Sinodul de la Stejar, după care Ioan Gură de Aur ar fi fost condamnat de 36 episcopi. Faptul era adevărat, dar ceea ce nu era mai puţin adevărat este că din cei 36, 29 erau egipteni care urmaseră orbeşte motivaţiile lui Teofil şi nu-l cunoşteau pe Ioan Gură de Aur nici măcar din vedere. După ce a citit aceste acte, Inochentie a înţeles că nu se ridica nici o acuzaţie gravă împotriva episcopului Constantinopolului; că el fusese condamnat fără a fi fost ascultat, că Teofil a vrut să-şi satisfacă ura sa dând cu atâta grabă o sentinţă împotriva unui om absent. El a trimis înapoi delegaţii lui Teofil cu următoarea scrisoare:

„Frate Teofil, noi rămânem în comuniune cu tine şi cu fratele Ioan, aşa cum am declarat deja în scrisorile noastre anterioare; noi îţi vom scrie în acelaşi sens, şi îţi vom răspunde de aceeaşi manieră de fiecare dată când te vei adresa nouă. Atâta timp cât nu va avea loc o judecată adecvată în ce priveşte acuzaţiile care nu au fost tratate decât de o manieră derizorie, noi nu putem să ne separăm de comuniunea cu Ioan[3]. Deci, dacă tu ai încredere în judecata pe care ai făcut-o, du-te la sinodul care este convocat după Hristos, şi la acela, expunând acuzaţiile tale după canoanele Sinodului de la Niceea (căci Biserica Romană nu a recunoscut altele), tu te vei bucura de o siguranţă deplină”.

Teofil motivase fuga sa din Constantinopol spunând că acolo nu era în siguranţă. Inochentie, care cunoştea cu siguranţă istoria faimoaselor canoane ariene, făcute special pentru a-l persecuta pe Atanasie şi pe care Teofil vroia să i le aplice lui Ioan Gură de Aur, l-a prevenit pe episcopul Alexandriei că în viitorul sinod nu se vor urma decât canoanele Sinodului Ecumenic de la Niceea. După câtva timp, a sosit la Roma un preot de la Constantinopol pe nume Teocten, care aducea o scrisoare de la sinodul lui Ioan Gură de Aur alcătuită de cel puţin 25 episcopi[4]. Ei anunţau că Ioan Gură de Aur, după ce a fost alungat din oraş, fusese condus de soldaţi până la Cucuse şi că biserica sa fusese arsă. Inochentie i-a înmânat scrisori de comuniune pentru Ioan Gură de Aur şi pentru episcopii care îi rămăseseră fideli, încurajându-i cu lacrimi să îndure cu răbdare nenorocirile [abătute asupra] lor de persoane puternice, care din răutate puneau piedici la soluţionarea lor.

Inochentie făcea aluzie la opoziţia pe care planul său pentru un sinod o întâmpina la curtea de la Constantinopol. Duşmanii lui Ioan Gură de Aur ştiau prea bine că ei comiseseră o nedreptate pentru a nu frâna convocarea unui sinod independent. Le plăcea mai mult să calomnieze. Ştiind că episcopul Romei era mai curând favorabil decât ostil lui Ioan Gură de Aur, ei căutau să-l impresioneze de o manieră favorabilă faţă de cauza lor, trimiţându-i o scrisoare în care ei îndrăzneau să-l atace pe Ioan Gură de Aur [spunând] că a pus focul în biserica sa înainte de a pleca.

Acest incendiu, divers interpretat de părţile ostile, a pricinuit o persecuţie pe cât de sălbatică, pe atât de nedreaptă împotriva prietenilor lui Ioan Gură de Aur.

Mesajul defăimător al duşmanilor săi era semnat de Acachie, Paulus, Antioh, Chirinie, Severian şi câţiva alţii. Delegatul era demn de scrisoarea al cărei purtător era; era o specie de maimuţă, pe nume Paternus, care-şi spunea preot de Constantinopol. El a adăugat acuzaţiile sale la cea a patronilor săi; dar Inochentie a avut un atât de mare dezgust, încât nu a binevoit să-i răspundă.

Inochentie îl cunoştea pe Ioan Gură de Aur şi aceasta nu era prima oară când ei aveau relaţii. Ei îşi trimiseseră cu siguranţă reciproc scrisorile lor de comuniune atunci când Inochentie fusese înălţat pe scaunul Romei, şi Ioan Gură de Aur avea deja relaţii cu Roma când Siricie era încă episcop acolo. Este notabil că prima oară când episcopul Constantinopolului s-a adresat Romei, el o făcuse de comun acord cu Teofil care îşi disimula pe atunci sentimentele sale rele. Era legat de schisma din Antiochia care tulbura această Biserică de atât de mult timp. Paulin, pe care Apusul şi Egiptul îl susţineau împotriva lui Flavian, murise; Evagrie, succesorul său, era prea bătrân, şi evstatienii nu mai aveau episcop. Circumstanţele erau favorabile pentru a isprăvi cu această schismă, cu atât mai mult cu cât Flavian, hirotonit la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, se bucura de stima tuturor, chiar şi de a adversarilor săi. Ioan Gură de Aur îl privea pe el pe bună dreptate ca pe părintele şi prietenul său.

De îndată ce a primit hirotonia din mâinile lui Teofil, Ioan Gură de Aur „l-a rugat pe Teofil – spune Sozomen[5] – să se înţeleagă cu el pentru a-l împăca pe episcopul Romei cu Flavian. Acest proiect i-a plăcut lui Teofil, şi ei au ales pentru această misiune pe Acachie, episcop de Vereea şi pe acel Isidor pentru care Teofil s-a opus iniţial hirotonirii lui Ioan Gură de Aur. Aceştia mergând la Roma şi reuşind după dorinţele lor în misiunea lor, s-au îmbarcat pentru Egipt. De acolo, Acachie s-a întors în Siria ducându-i lui Flavian scrisori de pace ale episcopilor egipteni şi apuseni. Bisericile, eliberate astfel de un germen al discordiei, au revenit la vechile relaţii.

În Antiochia, cei numiţi evstatieni au ţinut încă ceva vreme reuniunile lor particulare, chiar fără episcop. Evagrie, care îi succedase lui Paulin, nu a supravieţuit decât foarte puţin timp după împăcare, şi astfel, cum cred eu, reconcilierea episcopilor a devenit uşoară din momentul în care nu a mai existat adversar. Poporul, aşa cum se întâmplă de obicei, s-a apropiat puţin câte puţin de cei care conduc reuniunile ecleziastice, sub autoritatea lui Flavian, şi cu timpul reunirea a fost aproape completă”.

În timpul ultimelor relaţii ale lui Ioan Gură de Aur cu Roma, el se afla încă în comuniune cu Teofil, dar nu în aceleaşi condiţii.

Atunci când el a fost îndepărtat la Cucuse[6], mai mulţi prieteni ai săi au părăsit Constantinopolul; câţiva s-au dus la Roma, unde se vorbea mult despre sinodul ecumenic pe care Inochentie urmărea să-l convoace. La început a sosit Chiriac, episcop de Sinade; el era purtătorul mai multor scrisori, şi el însuşi putea pleda cauza lui Ioan Gură de Aur cu atâta abilitate, pe câtă eleganţă. El spunea că fusese silit să părăsească Răsăritul din cauza unui edict al lui Arcadie care condamna la depunere şi la confiscarea bunurilor sale pe orice episcop care va refuza să fie în comuniune cu episcopii duşmani ai lui Ioan Gură de Aur.

După Chiriac, a sosit la Roma Eulisie, episcop de Apameea în Bitinia, purtător al scrisorilor a 15 episcopi din sinodul lui Ioan Gură de Aur şi a minunatului bătrân Anisie, episcop de Thessaloniki. În primele scrisori se făcea tabloul nenorocirilor de care a fost lovit oraşul Constantinopol; Anisie declara că el se va raporta la judecata Bisericii Romane; relatările lui Eulisie coincideau întru totul cu cele ale lui Chiriac. La o lună după sosirea acestor doi episcopi, Paladie, episcop de Helenopolis, s-a dus la Roma[7]. El nu aducea nici o scrisoare, dar a istorisit persecuţiile ale căror victime erau prietenii episcopului Constantinopolului, şi a arătat un exemplar dintr-un edict potrivit căruia trebuiau scoase la licitaţii publice toate casele în care s-ar fi aflat vreun partizan al lui Ioan Gură de Aur, episcop, diacon sau simplu credincios. După Paladie au sosit preotul Gherman şi diaconul Casian.

Noi îl vom regăsi pe Casian în Galia meridională, unde el a fost unul din personajele ilustre în timpul secolului al V-lea.

Gherman şi Casian aduceau o scrisoare a clerului fidel din Constantinopol. În aceasta erau descrise persecuţiile şi exilul marelui episcop. Delegaţii clerului depuneau ca probă spre a servi la judecata viitorului sinod procesul verbal de luare a sfintelor vase de către ofiţerii de la curte spre profitul trezoreriei publice. Ei depuneau acest act pentru ca Ioan Gură de Aur să nu fie acuzat mai târziu de această spoliere.

A sosit apoi Dimitrie, episcop de Pisinunte, care a străbătut Răsăritul anunţând pretutindeni că romanii erau în comuniune cu Ioan Gură de Aur, şi arătând în sprijinul acestei afirmaţii scrisorile Papei Inochentie; el aducea scrisorile episcopilor din Caria, care se declarau uniţi în comuniune cu sfântul episcop persecutat; şi scrisorile preoţilor din Antiohia, care se declarau împotriva lui Porfir care le fusese impus ca episcop de facţiunea lui Teofil, şi se declarau dispuşi a merge în acord cu romanii.

Se vede că mulţi din episcopii răsăriteni însărcinaţi cu prima lor misiune la Roma părăsiseră acest oraş, unde au revenit după ce au vizitat Răsăritul pentru a raporta date pentru marele proces ce trebuia să aibă loc.

Numeroase victime ale persecuţiei s-au refugiat la Roma, şi printre ele [s-au aflat] fecioare şi diaconiţe care arătau cicatricile loviturilor pe care le primiseră. Economul Bisericii din Constantinopol, Domitian a adus cu sine mai multe dintre aceştia; s-a văzut chiar sosind un preot din Mesopotamia, Vallagas din Nisibe, care povestea că mânăstirile din această ţară au fost devastate; că femei nobile şi fecioare erau târâte înaintea prefectului Optatus şi erau silite să intre în comuniune cu Arsachie, intrusul din Constantinopol, sau să plătească 200 livre de aur.

Toate aceste istorisiri i-au produs o mâhnire profundă Papei Inochentie, care i-a scris împăratului Apusului, Onorie. Acest împărat a fost impresionat de relatarea a ceea ce se întâmplase la Constantinopol, şi el a poruncit episcopilor apuseni să se reunească în sinod, şi să-i comunice decizia pe care ei ar lua-o în comun. Adunându-se episcopii Italiei, l-au rugat pe Onorie să se înţeleagă cu fratele său Arcadie pentru a reuni la Thessaloniki un sinod pentru care nu ar fi fost necesar să se adune un număr prea mare de episcopi, dar care ar fi făcut cu maturitate o judecată împotriva căreia nu s-ar fi putut ridica nici o reclamaţie.

Aceste detalii, luate textual de la Paladie, anulează total ipoteza unui apel la autoritatea supremă a episcopului Romei. Inochentie se adresează chiar lui Onorie pentru a convoca sinodul apusean, şi acest sinod invocă iniţiativa a doi împăraţi pentru a aduna sinodul care va da o sentinţă definitivă. Onorie îi scrie episcopului Bisericii Romane pentru a-i spune să-i trimită 5 episcopi, 2 preoţi ai Bisericii Romane şi un diacon pentru a duce fratelui său scrisoarea pe care vroia să i-o scrie. Această scrisoare conţinea următoarele[8]:

„Este pentru a treia oară când eu scriu Clemenţei Tale, pentru a te determina să îndrepţi ceea ce a fost făcut împotriva episcopului Ioan. În solicitudinea mea pentru pacea Bisericii care contribuie cu atâta putere la pacea imperiului nostru, eu îţi trimit episcopi şi preoţi pentru a-ţi aduce o nouă scrisoare şi a te ruga să convoci la Thessaloniki episcopii din Răsărit. Aceştia sunt episcopii Apusului nostru care, alegând dintre ei oameni duşmani ai răului şi minciunii, noi i-am trimis pe aceşti 5 episcopi, cu 2 preoţi şi un diacon ai marii Biserici Romane[9].

Eu doresc ca tu să-i primeşti cu toată cinstea; astfel că, dacă ei consimt la convingerea că Ioan a fost alungat pe drept, ei mă vor învăţa că trebuie să mă separ de comuniunea sa; dar dacă ei sunt convinşi că episcopii Răsăritului au acţionat cu răutate, ei te întorc de la comuniunea cu ei. Pentru a-ţi face cunoscut care este opinia Apusului despre Ioan, eu am ales, dintre numeroasele scrisori pe care le-am primit, pe cele ale episcopului Romei şi episcopului Achileei. Eu rog pe Clemenţa Ta să oblige la a se înfăţişa Teofil, episcopul Alexandriei, chiar atunci când el va refuza aceasta; căci se spune că el este principalul autor al tuturor acestor rele; în acest mod, sinodul episcopilor care vor fi chemaţi va putea fără piedici să aducă o pace de care avem atât de mare nevoie”.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] Paladie, Dialog., c. 3.

   [2] Ibid.

   [3] αμηχανον εστιν αλογως ημας αποστηνκι της ‘Ιωαννου κοινωνιας.

   După Inochentie, el nu a acţionat decât pentru a decide dacă trebuia să se separe de comuniunea cu Ioan, sau de cea cu Teofil. În ce priveşte un apel la autoritatea sa supremă, Inochentie nu vorbeşte despre acesta mai mult decât Ioan Gură de Aur sau Teofil. Acest pretins apel pentru care papiştii fac atâta zgomot şi au tras atâtea consecinţe vaste, nu a existat niciodată. Cei care l-au inventat şi care l-au susţinut dovedesc că ei nu au noţiunea cea mai elementară a constituţiei Bisericii la începutul secolului al V-lea.

   [4] Paladie, loc. cit.

   [5] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 3. Noi am tradus cuvânt cu cuvânt relatarea lui Sozomen. Abatele Darras, care pretinde de asemenea că-l citează textual şi l-a pus între ghilimele, l-a redat astfel (tomul XI, p. 103, 104):

   ,,La începutul episcopatului său el (Ioan) se pregătea cu patriarhul Teofil pentru a pune capăt dificultăţilor pe care le ridicau mereu în Antiohia rămăşiţele facţiunii pauliniene. Împreună, ei au hotărât să trimită o delegaţie la episcopul Romei, Siricie, pentru ca el să rezolve chestiunea prin autoritatea sa apostolică şi să-l împace definitiv pe Flavian, fie cu rebelii din Antiohia, fie cu acei dintre prelaţii Apusului care păstrau încă vechile lor neîncrederi ... Pontiful roman i-a primit (pe delegaţi) favorabil, le-a înmânat scrisori apostolice, poruncind tuturor episcopilor în general, şi credincioşilor din Antiohia în particular să aibă comuniune cu Flavian. Această decizie a pus capăt schismei atât de perseverent prelungită din Antiohia”.

   Istoricul papist a descoperit în relatarea lui Sozomen 1) un apel la autoritatea apostolică a episcopului Romei; 2) scrisori apostolice poruncind etc; 3) un rezultat presupus al acestor scrisori. Sozomen nu a spus nici un cuvânt din toate acestea şi a zis tocmai contrariul cum se vede în textul pe care noi l-am tradus şi pe care oricine îl poate verifica cu multă uşurinţă.

   [6] Paladie, Dialog., c. 3.

   [7] Este autorul interesantului şi foarte veridicului Dialog despre viaţa lui Ioan (Gură de Aur) pe care noi îl urmăm în relatările noastre.

   [8] Paladie, loc. cit.

   [9] Astfel, Inochentie nici măcar nu a ales delegaţii pe care Onorie i-a cerut. Atunci totul se făcea în sinod.