Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36
----------------

 

Carti in site

 

--------------------


Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/functions.php on line 194

Ambasador la Constantinopol (IX)

– Martor ocular al genocidului armenilor –

 

Episodul anterior

 

Şi Enver Paşa vorbeşte despre armeni

În tot acest răstimp, făceam presiuni şi asupra lui Enver. Ministrul de război, aşa cum am mai spus, era un cu totul alt fel de om decât Talaat. El îşi disimula mult mai bine adevăratele sentimente. De obicei, era prietenos, perfect stăpânit şi excesiv de politicos. Iar la început nu s-a arătat nici pe departe atât de franc în privinţa armenilor, cum făcuse Talaat. Enver a negat toată povestea, spunându-mi că era vorba de nişte exagerări aiurite, mi-a declarat că tulburările de la Van erau de fapt lupte de pe frontul respectiv şi a căutat să-mi liniştească temerile privind exterminarea armenilor, care ar fi fost deja hotărâtă. Şi totuşi, în timp ce pe mine încerca să mă ducă cu vorba, în discuţiile cu alţii recunoştea pe faţă anumite lucruri, ceea ce am aflat de îndată. Mai ales de doctorul Lepsius, un reprezentant al intereselor misionare germane, nu încerca niciodată să ascundă situaţia reală.

Doctorul Lepsius era un militant creştin german, care urmărise de la început până la sfârşit masacrele armeneşti din 1895 şi reuşise să strângă sume mari de bani cu care construise orfelinate pentru copiii armeni rămaşi orfani după evenimentele de atunci. Acum, în 1915, venise din nou să cerceteze situaţia armenilor în numele intereselor misionare germane. Mi-a cerut permisiunea de a studia rapoartele consulilor americani, şi am fost de acord. Aceste documente, plus altele, obţinute de doctorul Lepsius însuşi, mai ales de la misionarii germani din interiorul ţării, au spulberat orice dubiu din mintea lui în legătură cu politica dusă de turci. Cele mai puternice resentimente le avea la adresa propriului guvern. Mi-a povestit, la un moment dat, cât de umilit se simţea ca german de faptul că turcii îşi propuneau să-şi extermine conaţionalii creştini, iar Germania, care-şi spunea ţară creştină, nu mişca un deget ca să prevină o asemenea evoluţie a lucrurilor.

Enver nu-i ascundea niciodată doctorului Lepsius adevăratele intenţii ale autorităţilor. Germanul era pur şi simplu cutremurat de francheţea ministrului de război, fiindcă Enver i-a descris pe larg cum, în sfârşit, turcilor li se ivise ocazia de a scăpa definitiv de armeni şi cum aveau de gând să profite de această ocazie.

Şi cu mine Enver vorbea deja mai pe faţă; rapoartele care îmi parveniseră de la faţa locului erau mult prea limpezi ca să mai încerce să-mi ascundă situaţia reală, aşa încât am purtat cu el multe discuţii prelungite şi aprinse pe această temă. Mai cu seamă una dintre ele îmi este şi astăzi deosebit de proaspătă în minte. Îl anunţasem pe Enver dinainte că aveam intenţia să disec firul în patru, iar el îşi rezervase timp suficient pentru a trece în revistă întreaga situaţie.

- Armenii au primit un avertisment fără echivoc, mi-a explicat Enver, de ce urmau să păţească în cazul în care s-ar fi aliat cu duşmanii noştri. Acum trei luni l-am convocat pe patriarhul armean şi l-am prevenit că, dacă armenii încearcă să provoace cine ştie ce revoluţie sau să-i ajute pe ruşi, eu unul nu voi mai putea opri eventualele represalii împotriva lor. Avertismentul meu a fost ignorat şi armenii au pornit într-adevăr o revoluţie şi i-au ajutat pe ruşi. Ştiţi ce s-a întâmplat la Van. Au preluat controlul asupra oraşului, au aruncat în aer clădirile guvernamentale şi au omorât o mulţime de musulmani. Am aflat că şi în alte locuri plănuiau revolte.

Trebuie să înţelegeţi că noi, la ora actuală, ne luptăm pe viaţă şi pe moarte la Dardanele şi că sacrificăm mii de oameni. Şi când noi ne angajăm într-o asemenea bătălie, nu putem tolera ca oameni din propria noastră ţară să ne atace pe la spate. Trebuie să prevenim această eventualitate, indiferent la ce mijloace recurgem. Vă rog să mă credeţi că nu am nimic cu armenii ca popor. Dimpotrivă, am cea mai mare admiraţie pentru inteligenţa şi hărnicia lor şi nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât să-i văd că devin cu adevărat parte integrantă a marii naţiuni otomane. Dar dacă ei se aliază cu duşmanii noştri, aşa cum au făcut în provincia Van, atunci îi călcăm în picioare.

Personal, am depus toate eforturile ca să nu se facă nici o nedreptate. Iată acum, de curând, am dat ordin ca trei armeni care fuseseră deportaţi să fie readuşi la casele lor, pentru că am aflat că nu erau vinovaţi. Rusia, Franţa, Marea Britanie şi America nu le fac nici un serviciu armenilor simpatizând cu ei şi încurajându-i. Ştiu şi eu ce înseamnă aceste încurajări pentru o populaţie care nu se gândeşte decât la revoluţie. Şi noi, propriul nostru partid, ,,Uniune şi Progres”, când l-am atacat pe Abdul Hamid, am primit toate încurajările morale cu putinţă din partea lumii din afară, încurajări care ne-au ajutat foarte mult şi au avut un rol deloc neglijabil în victoria noastră. La fel ar putea şi acum să le fie de folos armenilor şi programului lor revoluţionar.

Eu sunt convins că, dacă nu ar fi încurajaţi de naţiunile europene, armenii ar renunţa la toate strădaniile lor de a se opune guvernului actual şi ar deveni cetăţeni ascultători şi supuşi legilor. La ora asta, avem controlul absolut asupra întregii ţări şi i-o putem plăti cu vârf şi îndesat oricui pronunţă măcar cuvântul revoluţie.

- Bine, am zis eu, să presupunem că este aşa cum spuneţi dvs.. De ce nu-i pedepsiţi pe cei cu adevărat vinovaţi ? De ce sacrificaţi o populaţie întreagă pentru eventualele crime ale unor indivizi anume ?

- În condiţii de pace, aţi avea perfectă dreptate, mi-a răspuns Enver. Atunci am putea folosi mijloace platonice pentru a-i stăpâni pe armeni şi pe greci. Dar, pe timp de război, nu avem timp să cercetăm şi să negociem, trebuie să acţionăm prompt şi hotărât. În opinia mea, armenii greşesc atunci când se bazează pe ruşi. De fapt, ruşii i-ar prefera morţi, şi nu vii. Şi pentru ruşi ei reprezintă o ameninţare la fel de mare ca pentru noi. Dacă ar reuşi să impună un guvern independent în Turcia, armenii din Rusia ar încerca să impună şi ei un guvern independent la ruşi. Plus că armenii se fac vinovaţi şi de masacre în regiunea din jurul Vanului, numai 30.000 turci au reuşit să scape, restul au fost omorâţi de armeni şi de kurzi. Am încercat să-i protejez pe non-combatanţii din regiunea Caucazului, am dat ordine să nu li se facă nici un rău. Iată însă că situaţia mi-a scăpat din mână. Aici, în Constantinopol, sunt vreo 70.000 armeni care nu au de ce să se teamă – cu excepţia daşnacilor[1] şi a celor care au complotat împotriva turcilor. Oricum, cred că puteţi trece acum peste toată povestea asta – nu vor mai fi armeni masacraţi.

Sigur că nu am luat în serios asigurarea lui Enver. Chiar în timp ce vorbea, masacrele şi deportările se ţineau lanţ în toate provinciile locuite de armeni şi aveau să continue fără întrerupere timp de mai multe luni.

Îndată ce rapoartele au început să ajungă în Statele Unite, problema ajutoarelor a devenit stringentă. În a doua parte a lunii iulie, am aflat că vreo 5.000 armeni din Zeitun şi Sultanieh nu mai primeau nimic de mâncare. L-am întrebat pe Enver ce mai era şi asta, iar el mi-a promis solemn că oamenii aceia vor primi hrană aşa cum trebuie. În schimb, nu a fost de acord ca o echipă americană să se deplaseze în provincia respectivă şi să acorde ajutorul şi îngrijirile necesare exilaţilor.

- Dacă un singur american face aşa ceva, mi-a motivat el, toţi armenii se vor simţi încurajaţi să tulbure apele şi mai tare decât sunt. Turcia are 28 milioane de locuitori şi 1 milion de armeni şi nu putem accepta ca 1 milion de oameni să dea peste cap liniştea tuturor celorlalţi. Armenii sunt separatişti – asta e problema cheie cu ei. Le-a intrat în cap să-şi facă regat separat şi se lasă păcăliţi de ruşi. Se bazează pe prietenia ruşilor – de asta i-au ajutat pe ruşi în acest război. Noi, în schimb, avem de gând să-i facem să se poarte ca toţi ceilalţi, ca turcii. Nu uitaţi, vă rog, că noi nu eram decât 200 când am pornit să revoluţionăm Turcia. Atât de puţini adepţi aveam şi cu ei am reuşit să-l păcălim şi pe sultan, şi opinia publică – i-am lăsat pe toţi să creadă că eram infinit mai numeroşi şi mai puternici decât eram în realitate. Le-am luat faţa, cum se spune, şi sultanului şi publicului, şi asta pur şi simplu fiindcă am avut curajul necesar. Aşa am instaurat constituţia. Propria noastră experienţă în materie de revoluţii ne face să ne temem de armeni. Dacă 200 mari şi late de turci au reuşit să răstoarne guvernul, atunci câteva sute de armeni isteţi şi şcoliţi pot foarte bine să facă acelaşi lucru. De aceea am adoptat cu bună ştiinţă hotărârea de a-i împrăştia, ca să nu ne poată face nici un rău. Aşa cum v-am mai spus, l-am avertizat pe patriarhul armean că, dacă armenii ne atacă pe la spate în timp ce suntem angajaţi în război cu oricare altă ţară, atunci noi, turcii, vom trece la represalii, şi anume fără nici un discernământ.

Enver nu era niciodată de acord când îi propuneam ca vreun misionar american sau orice alt prieten al armenilor să meargă să-i ajute sau să-i consoleze.

- Lăsaţi, lăsaţi, şi aşa prea le plânge toată lumea de milă, îmi răspundea el de fiecare dată.

I-am sugerat, de pildă, că ar fi fost bine să plece câţiva americani, persoane particulare, la Tars şi la Marsovan.

- Ştiu şi eu ? – a replicat Enver, mă tem ca populaţia locală din cele două oraşe să nu se înfurie şi să nu işte cine ştie ce tulburare care poate să ducă la vreun incident. Credeţi-mă că este mai bine, tot pentru armeni, ca misionarii americani să-şi vadă de treaba lor şi să-i lase în pace.

- Dar vă ruinaţi singuri ţara, economic vorbind, i-am spus cu altă ocazie, oferindu-i aceleaşi argumente pe care i le servisem şi lui Talaat.

Mi-a răspuns aproape în aceiaşi termeni, de unde rezultă un singur lucru: că factorii de decizie turci întorseseră deja problema pe toate feţele.

- Considerentele economice nu mai au nici o importanţă în acest moment. Nu mai contează decât un singur lucru: să câştigăm. Este singurul lucru care ne preocupă. Dacă învingem, totul va fi bine. Dacă pierdem, oricum va fi totul rău. Suntem într-o situaţie disperată, recunosc, şi ne luptăm aşa cum luptă oamenii disperaţi. Şi nu le permitem armenilor să ne atace pe la spate.

Problema ajutorului umanitar către armenii muritori de foame devenea din ce în ce mai presantă cu fiecare săptămână care trecea, dar Enver era neînduplecat: americanii nu aveau ce căuta în provinciile armeneşti.

- De unde să le dăm pâine armenilor, m-a întrebat Enver, când noi nu avem destulă nici pentru ai noştri ? Ştiu că suferă şi că se prea poate să nu aibă parte de pâine toată iarna care vine. Dar vedeţi că avem dificultăţi mari de aprovizionare cu făină şi îmbrăcăminte până şi aici, la Constantinopol.

L-am asigurat că aveam bani şi că misionarii americani abia aşteptau să meargă şi să cheltuie acei bani în beneficiul refugiaţilor.

- Nu suntem de acord ca americanii să-i hrănească pe armeni, mi-a răspuns el sec. Nu există lucru mai rău ce li s-ar putea întâmpla. V-am mai explicat o dată că ei îşi închipuie că au prieteni în alte ţări, motiv pentru care se opun guvernului şi de aici le vin toate nenorocirile abătute pe capul lor. Dacă dvs., amercanii, vă apucaţi să le distribuiţi hrană şi îmbrăcăminte, or să creadă că au prieteni influenţi în Statele Unite, or să se simtă încurajaţi să se răscoale din nou şi atunci iar va trebui să-i pedepsim. Vă propun ca banii aceştia, pe care spuneţi că-i aveţi, să ni-i daţi nouă, turcilor, iar noi vom avea grijă să fie folosiţi în beneficiul armenilor.

 

Soldaţi turci păzind armenii deportaţi

 

Enver mi-a făcut această propunere cu toată seriozitatea, şi nu numai cu acea ocazie, ci de mai multe ori. Chiar în timp ce el îşi formula propriul mecanism de ajutorare, jandarmii turci – oficialităţile turceşti în general – nu numai că îi jefuiau pe armeni de bunurile din gospodării, de tot ceea ce însemna alimente sau valori, dar mergeau până acolo încât le smulgeau femeilor şi ultimele zdrenţe de pe ele şi apoi le mânau cu vârful baionetelor să se târască despuiate prin deşertul fierbinte. În schimb, ministrul de război îmi propunea să dau banii americani pe mâna aceloraşi minunaţi oameni ai legii, ca să-i distribuie ei celor de care aveau atâta grijă ! Şi totuşi trebuia să mă port cu tact, aşa încât i-am spus:

- Dacă dvs. sau vreun alt lider politic vă asumaţi personal responsabilitatea de a-i face să ajungă la cine trebuie, fiţi sigur că vă încredinţăm banii fără nici o rezervă. Dar sper că nu vă aşteptaţi să le dăm şi bani tocmai celor care au omorât atâţia armeni şi au umilit femeile armence.

- Nu trebuie sub nici o formă să creadă, şi-a reluat ideea Enver, că au cine ştie ce prieteni în Statele Unite. Acesta ar fi ultimul lucru de care au nevoie ! Mai bine să moară de foame – şi când spun asta mă gândesc la binele armenilor înşişi. Dacă reuşim să-i convingem că nu au nici un sprijin pe nicăieri, atunci se vor potoli, vor recunoaşte Turcia drept singurul lor adăpost şi vor deveni cetăţeni liniştiţi. Să ştiţi, ţara dvs. nu le face nici un serviciu tot arătându-se preocupată de soarta lor. Nu faceţi altceva decât să-i afundaţi şi mai tare în necazuri.

Cu alte cuvinte, cu cât americanii simţeau nevoia să trimită mai mulţi bani pentru a-i hrăni pe armeni, cu atât turcii aveau de gând să masacreze mai mulţi armeni ! Enver avea o logică de-a dreptul dementă. Şi totuşi, până la urmă s-a mai înmuiat şi am obţinut de la el permisiunea de a veni în ajutorul celor suferinzi trimiţând câţiva misionari. În toate discuţiile pe care le-am avut cu el pe această temă, Enver pretindea – culmea ipocriziei ! – că el de fapt era de partea acelei populaţii decimate şi că măsurile extreme pe care le luase nu erau altceva decât de faţadă, o mănuşă de fier care ascundea mâna de catifea.

Din moment ce Enver o ţinea una şi bună că intenţiona să-i trateze pe armeni cu spiritul dreptăţii – spre deosebire de Talaat, care, cu felul lui de a fi mai direct, mi-a recunoscut deschis că era hotărât să-i deporteze –, mi-am pus şi eu mintea cu el şi am elaborat un plan foarte savant de a le îmbunătăţi condiţiile de viaţă. I-am propus ca, dacă într-adevăr voia să se comporte just, atunci să-i protejeze pe refugiaţii nevinovaţi şi să le reducă la minimum suferinţele şi, de pildă, să numească o comisie specială formată din armeni, care să-l asiste în toate chestiunile legate de armeni, trimiţând totodată un armean capabil – i l-am propus pe Oskan Efendi, fostul ministru al poştelor şi telegrafului – care să studieze condiţiile de viaţă ale armenilor şi să avanseze soluţii pentru remedierea tuturor relelor persistente. Enver mi-a respins ambele propuneri: în legătură cu prima, mi-a spus că membrii guvernului, colegii lui, ar putea-o înţelege greşit; cât despre Oskan – pe care m-a asigurat că-l admira pentru cât de bine lucrase ca membru al cabinetului şi cum îl sprijinise pe el, pe Enver, în măsurile dure adoptate împotriva funcţionarilor ineficienţi –, totuşi nu putea avea încredere în el, pentru că era membru al partidului daşnacilor armeni.

 

 

[1] Membri ai partidului Daşnakţiutiun (Mişcarea pentru Patrie), de orientare naţionalistă.