Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 2 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36

Warning: Parameter 3 to modChrome_artblock() expected to be a reference, value given in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/html/modules.php on line 36
----------------

 

Carti in site

 

--------------------


Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home2/r32901bitd/public_html/catacombeleortodoxiei.ro/templates/catacombe/functions.php on line 194

Din scrierile Arhiepiscopului Averchie de Jordanville

Nevoinţa pentru virtute (XII)

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Episodul anterior

 

VI. Retrezirea conştiinţei [continuare]

Întrucât fericirea din viaţa aceasta, precum şi cea din viaţa viitoare constau în împlinirea voinţei Domnului, Sfinţii Părinţi, experţi în viaţa duhovnicească, ne îndeamnă să acordăm o atenţie sporită conştiinţei noastre. Dacă facem astfel, spun ei, aceasta ne va arăta cu exactitate şi certitudine voia limpede şi nemijlocită a lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi o numesc ,,păzirea propriei conştiinţe”. Avva Dorotei a definit acest lucru drept ,,abţinerea de orice natură de la împiedicarea conştiinţei de a ne judeca, ascultarea ei chiar în cele mai amănunţite aspecte”. Ascuţişul conştiinţei este foarte sensibil şi trebuie păstrat cu grijă. Dacă omul încalcă ceea ce dictează conştiinţa, din cauza slăbiciunilor şi patimilor sale, va trebui să verse lacrimi de pocăinţă”.

Până şi lucrurile mărunte sunt importante. ,,Din pricina acestor lucruri mărunte ajungem să le dispreţuim pe cele mari”, spune el. ,,Când spune ‘dar ce contează dacă spun cuvântul cutare, dacă mănânc bucăţica asta sau dacă îmi desfăt privirea cu asta ?’, acea persoană deprinde obiceiuri rele şi riscă să treacă treptat în insensibilitate. Căci atât viciile, cât şi virtuţile, încep prin lucruri mărunte şi conduc la altele mai mari, fie că sunt bune sau rele”. Omul ar face bine să urmeze aceste sfaturi înţelepte şi totuşi simple, care ar fi prevenit situaţia catastrofală în care ne aflăm, în care conştiinţa este înăbuşită, iar condiţia ,,nesimţirii împietrite” predomină.

Singura scăpare este să ne păzim conştiinţa. Sfinţii Părinţi disting patru căi de a face acest lucru: prin relaţia cu Dumnezeu, cu aproapele, cu lumea din jur şi cu sinele. Aceasta înseamnă împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să facem tot posibilul şi să evităm să ne rănim aproapele, să tratăm lucrurile materiale cu grijă, amintindu-ne că sunt daruri ale lui Dumnezeu, şi să nu facem excese; să ne amintim valoarea înaltă a omului, care este ,,chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, şi că avem obligaţia de a prezenta acel chip în curăţie şi sfinţenie înaintea lui Dumnezeu.

Cel care îşi păzeşte astfel conştiinţa va observa că ea îl va călăuzi întotdeauna în direcţia cea bună, în orice împrejurare. Omul acela este împlinit, are un drum sigur în viaţă, este caracterizat de pace şi echilibru, nefiind chinuit de îndoieli sau griji. Pentru el, totul este limpede, căci are o călăuză credincioasă şi de încredere – conştiinţa, care îl conduce direct pe cărarea către Dumnezeu. Un asemenea om simte o pregustare a binecuvântării raiului înlăuntrul sufletului său, a deprins esenţa fericirii în această lume, o taină necunoscută multor suflete neliniştite, care se opun la ceea ce le dictează conştiinţa.

Consecinţele ignorării conştiinţei sunt cutremurătoare, întrucât duc la insensibilitate, împietrirea inimii, pierderea înfăţişării umane şi bestialitate. Toate acestea le putem vedea limpede în unele exemple expresive ale timpurilor apocaliptice pe care le trăim. Omul a devenit mai înfricoşător decât orice animal. Conştiinţa sufocată se va trezi mai devreme sau mai târziu în fiecare om în parte. Vai de cei care au călcat-o în picioare cu neruşinare: chinuiri de neînchipuit îi aşteaptă pe cei a căror conştiinţă s-a trezit prea târziu pentru a se mai putea pocăi.

Singura cale de mântuire a omului contemporan este pocăinţa şi împăcarea conştiinţei în această viaţă pământească. Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti pre cale cu dânsul, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul te va da slugii şi în temniţă vei fi aruncat. Amin zic ţie: nu vei ieşi de acolo, până nu vei da codrantul cel mai de pre urmă (Matei 5, 25-26). Pârâş este conştiinţa. Este numită astfel pentru că se opune în mod constant voinţei răuvoitoare şi ne aminteşte ceea ce ar trebui să facem şi ce nu, pedepsindu-ne pentru ceea ce nu ar trebui, dar totuşi facem. De aceea, Domnul o numeşte pârâş. ,,Calea – spune Sfântul Vasilie cel Mare – este lumea aceasta”. Aşadar, pentru a evita chinurile groaznice şi infernale ale agoniei conştiinţei fără de speranţă, trebuie să fim împăcaţi cu ea încă din viaţa aceasta, ascultând cu atenţie ceea ce ne dictează. Este singura cale a mântuirii la care ne cheamă Biserica prin cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos Însuşi, Capul Bisericii: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4, 17). Cât despre majoritatea contemporanilor noştri, care nu ascultă de această chemare, care Îl resping pe Domnul şi pe cei credincioşi Lui şi Bisericii, trebuie să recunoaştem că nu au nici o speranţă la mântuire. Răul a devenit o a doua natură pentru ei şi de aceea viaţa omului modern întruchipează un tablou atât de deprimant: atunci când conştiinţa a fost încălcată, nimic bun nu poate ieşi din asta.

 

 

VII. Concepţia creştină despre libertate

Şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pre voi (Ioan 8, 32).

Cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut creaţiei Sale a fost libertatea. Omul a fost creat pentru a fi liber. Stă în voinţa sa dacă alege o cale sau alta în viaţă. Stă în voinţa sa dacă Îl ascultă pe Dumnezeu sau nu, dacă Îl cinsteşte pe Dumnezeu ca pe Tatăl său ori dacă Îl respinge. Această libertate a voinţei a fost pecetea chipului şi asemănării omului cu Dumnezeu. Şi tot libertatea voinţei a fost cea care a definit demnitatea omului – o demnitate care l-a înălţat cu mult înaintea altor făpturi.

De ce l-a înzestrat Dumnezeu pe om cu o voinţă liberă ? Acest lucru este destul de limpede: unicul motiv pentru care Dumnezeu l-a creat pe om a fost iubirea. Iar iubirea întotdeauna doreşte ceea ce este mai bine pentru cel iubit. Ba mai mult, iubirea doreşte o împărtăşire liberă – iubire în schimbul iubirii – fără să fie forţată în nici un fel. Doar o astfel de iubire are valoare: iubirea care curge liber dintr-o inimă iubitoare, fără nici o silire sau constrângere. Dumnezeu-Tatăl, în imensa Lui iubire, aştepta tocmai acest tip de iubire de la omul liber pe care l-a creat. Şi-a dorit ca omul pe care l-a creat şi asupra căruia a aşezat numeroase daruri să-L iubească şi să-I slujească de bunăvoie, fără nici o constrângere, precum un fiu iubitor slujeşte pe Tatăl cel iubit. Aceasta este însemnătatea darului voinţei libere.

Dar vai, omul nu şi-a ţinut demnitatea înaltă, nu s-a ridicat la nivelul aşteptării iubirii lui Dumnezeu şi nu şi-a păstrat darul măreţ al libertăţii dumnezeieşti. Acesta şi-a folosit libertatea în scopuri greşite şi a căzut în cea mai josnică robie. Cunoaştem bine lucrul acesta. Diavolul a pizmuit omul primordial, a urât starea sa binecuvântată şi comuniunea lui cu Dumnezeu-Tatăl cel iubitor, decizând să-l alunge de lângă El. Aceasta este o caracteristică a tuturor făpturilor rele. Ele nu pot suporta oamenii buni, pe cei pe care-i bucură binele, ci vor să-i determine a fi cu toţii răi şi astfel să-i facă la fel de nefericiţi şi de necunoscători faţă de lumină şi bucurie ca ele. Pentru diavolul care se tăvălea în abisul răului, lipsit de binecuvântarea comuniunii cu Dumnezeu, a fost o agonie cumplită să vadă binecuvântarea primilor oameni. De aceea a vrut să-i aducă în aceeaşi stare în care se afla el, adică de respingere şi izolare de Dumnezeu. Făcând aceasta, făpturile rele găsesc un fel de mulţumire de sine, o alinare a zbuciumului pe care-l trăiesc.

Ştim deja că diavolul a reuşit să-şi împlinească scopul şi că a reuşit să facă aceasta prin arma sa de bază: clevetirea împotriva lui Dumnezeu. Acesta L-a clevetit pe Dumnezeu în faţa primilor oameni. A instaurat în ei un sentiment al neîncrederii faţă de Dumnezeu şi, în acelaşi timp, ura faţă de El în locul iubirii, considerându-L duşmanul lor.

 

Izgonirea din Rai, manuscris

 

Înzestrându-l pe om cu voinţă liberă, Dumnezeu i-a dat o poruncă foarte uşor de îndeplinit pentru a-şi întări şi îndrepta voinţa către bine: să nu mănânce rodul pomului cunoaşterii binelui şi răului. Nu ar fi putut să existe o poruncă mai uşoară. În rai erau atât de mulţi pomi încărcaţi cu roade delicioase puse la dispoziţia omului, din care se putea desfăta mâncând oricât voia. Era nevoie să mănânce tocmai din fructul oprit ? Nu. Cu toate acestea, omul primordial, încântat şi păcălit de diavol, a mâncat. Mâncând din el, îndată a simţit gravitatea faptei sale. Conştiinţa sa l-a făcut să înţeleagă îndată cât de bine este să-L asculţi pe Dumnezeu, să faci voia Sa, şi cât de rău este să nu-L asculţi, să încalci voia Creatorului. Aşadar, pomul care la început era numit în Scriptură pomul care este în mijlocul raiului a fost numit pomul ştiinţei binelui şi a răului după căderea primilor oameni, întrucât le-a permis să vadă ce este bine pentru ei şi ce este rău.

 

Unde i-a dus încălcarea poruncii lui Dumnezeu pe strămoşii noştri ?

Refuzând să-L asculte şi să-L iubească pe Dumnezeu, aceştia au căzut în cea mai amară robie a diavolului. Înainte de cădere, oamenii erau complet liberi şi drepţi, însă necunoscând categoria binelui şi răului. Ei nu ştiau diferenţa dintre bine şi rău, pentru că nu cunoscuseră încă răul, iar sufletele lor erau îndreptate direct, firesc şi fără mijlocire către Dumnezeu, sursa a tot binele. După cădere, diferenţa dintre bine şi rău a devenit limpede pentru aceştia. Însă, în ciuda faptului că efectele distrugătoare asupra omului începuseră să devină evidente, răul a început să-i atragă şi să le înrobească libera voinţă atât de mult, încât au devenit complet lipsiţi de libertatea dăruită de Dumnezeu, aflându-se robi ai sursei răului, diavolul. Rezultatul a fost cel pe care Sfântul Apostol Pavel îl descrie atât de elocvent:

Că ceea ce lucrez, nu ştiu; că nu care voiesc eu, aceasta fac; ci care urăsc, aceea lucrez. Iar de fac aceasta, care nu voiesc, laud legea că este bună. Iar acum nu eu fac aceea, ci păcatul care locuieşte întru mine. Pentru că ştiu că nu locuieşte întru mine, adică în trupul meu ce este bun, că a voi se află în mine, iar a face binele nu aflu. Că nu fac binele care voiesc, ci răul care nu-l voiesc, acela fac. Iar de fac aceasta care nu voiesc eu, iată nu fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte întru mine. Aflu drept aceea, legea mie celui ce voiesc să fac binele, că ce este rău, la mine se află. Că împreună mă veselesc cu legea lui Dumnezeu după omul cel dinlăuntru. Dar văz altă lege întru mădularele mele, oştindu-se împotriva legii minţii mele şi dându-mă pre mine rob legii păcatului, care este întru mădularele mele. Ticălos om sunt eu ! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia ? (Romani 7, 15-24).

Cu alte cuvinte, după căderea omului, păcatul a pătruns atât de adânc în natura acestuia, încât, deşi omul nu şi-a pierdut în totalitate libertatea dăruită de Dumnezeu şi înclinaţia către bine, a devenit, potrivit cuvintelor apostolului, un prizonier al legii păcatului.

Mai mult decât atât, ca rezultat al degradării firii umane prin păcat, puterile sale au slăbit atât de mult, încât a devenit extrem de greu pentru acesta să se lupte de unul singur cu ispitele. Răul devenise mai puternic ca niciodată, făcându-şi adăpost în sufletul omului. În cele din urmă, voinţa umană a ajuns atât de înrobită, încât devenise, în sensul propriu al cuvântului, un sclav al răului, al diavolului. Diavolul devenise adevăratul împărat şi stăpân al neamului omenesc, transformând viaţa oamenilor într-un iad. ,,Diavolul – ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog – a semănat ura în rândul oamenilor, înşelându-i să o iubească. Şi astfel aceştia se ridică unii împotriva altora, crezând că împlinesc voia lor, dar nu înţeleg că astfel îi slujesc diavolului şi devin robii lui”.

Oroarea condiţiei omului stă în alienarea care i-a afectat mintea. Acesta are impresia că face totul după voia sa, că acţionează complet independent, dar, în realitate, nu face decât să împlinească voinţa stăpânului său, diavolul. ,,Această hărţuire între oameni – continuă Sfântul Simeon –, această prădare, acest abuz şi întreaga nedreptate nu sunt altceva decât consecinţe ale acestei robii. Cei care au căzut în ea au devenit lipsiţi de umanitate, mândri şi fără scrupule. Ei nu mai simt nici un fel de compasiune faţă de ceilalţi şi nici nu pricep propria condiţie amarnică, de robie faţă de diavol. Nepricepând condiţia lor, aceştia nu caută să o depăşească. Toţi aceşti oameni [...] din cauza înrobirii lor de către diavol, sunt părtaşi ai lui, fiind depărtaţi de Dumnezeu şi fără acces la casa Lui cea veşnică”.

Domnul, Cel care l-a creat pe om din imensa Lui dragoste, desigur că nu a putut, aşa cum spune o frumoasă rugăciune, ca ,,în marea Sa milostivire, să-l vadă pe om chinuit de diavol”[1]. ,,Însă a fost nevoie de o mare putere pentru a-l scăpa pe om din mâinile diavolului, care îl înrobise şi îl ţinea prizonier. Şi nu există o putere mai mare decât cea a Unuia Iisus Hristos Domnul, puterea lui Dumnezeu-Tatăl”, spune Sfântul Simeon.

Aşadar, pentru a-i reda omului libertatea iniţială, dumnezeiască, Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ, chip de rob luând (Filippeni 2, 7), pentru a nimici puterea şi stăpânirea diavolului asupra neamului omenesc. Prin pătimirile Sale pe cruce şi Învierea din morţi cea slăvită, Acesta a zdrobit stăpânirea diavolului şi a trimis asupra ucenicilor şi apostolilor Săi, şi prin ei asupra tuturor credincioşilor, harul Sfântului Duh, ca putere a lui Dumnezeu care tămăduieşte toate rănile păcatului. Acesta a recondiţionat şi a întărit forţele naturale ale omului, care îi fuseseră date la facere, inclusiv voinţa liberă, eliberându-l din robia diavolului. Din acel moment, oricine crede în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat şi acceptă învăţăturile Sale şi le aplică în viaţa sa, va deveni liber din nou. Domnul Însuşi le-a zis aceasta evreilor care credeau în El: De veţi petrece voi întru cuvântul meu, cu adevărat ucenici ai mei sunteţi; şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pre voi (Ioan 8, 31-32).

Evreii au rămas uimiţi de aceste cuvinte. Ei nu au priceput că Iisus Mântuitorul vorbea despre eliberarea din robia păcatului şi, crezând că vorbeşte despre robia lumească, au zis: Sămânţă a lui Avraam suntem, şi nimănui nu am fost robi niciodată; dar tu cum zici: slobozi veţi fi ? Răspuns-au Iisus lor: amin, amin, grăiesc vouă: tot cela ce face păcatul, rob este păcatului. Robul nu rămâne în casă în veac; iar Fiul rămâne în veac. Deci dacă vă va slobozi pre voi Fiul, cu adevărat slobozi veţi fi (Ioan 8, 33-36).

Din aceste cuvinte ale Domnului Iisus Hristos Mântuitorul vedem clar că scopul venirii Sale pe pământ a fost acela de a-l elibera pe om de păcat. Cine crede în Iisus Hristos şi se supune sfintei Sale învăţături devine cu totul liber, adică se eliberează de puterea păcatului, încetează să mai fie rob al păcatului şi devine fiu al lui Dumnezeu. ,,Astfel – spune Sfântul Simeon – cel pe care Domnul îl eliberează este cu adevărat liber pentru că este drept, curat, cinstit, bun, cucernic, iubitor, milostiv, blând şi cumpătat – cu alte cuvinte, este aşa cum ar trebui să fie omul”. De aici rezultă că adevărata libertate este abilitatea de a trăi după voia lui Dumnezeu fără cârtire. Cel asupra căruia păcatul nu are putere şi care fără ezitare merge către desăvârşirea morală ideală este liber.

 

 

[1] Din binecuvântarea mare a apelor.